O SCRISOARE…
E un petic de cer undeva, pe care mâinile mele nu-l pot atinge…
E un colt de paradis fermecător undeva pe care ochii mei nu-l pot vedea.
E o minune aici pe pământ si multi trec nepăsători pe lângă, dar eu am primit-o în viata mea si o strâng cu înfrigurare la piept de teama sa nu-i vadă si altcineva strălucirea si sa mi-o ia.
Tu ești minunea mea, ești cel care ma poate face sa ating cu mâna un petic de cer si sa pătrund în acel colt de paradis fermecător .
Zâmbetul tau, e calea mea în viata. Poarta-ma oriunde îti dorești dar nu-mi da drumul din inima ta, căci eu mi-am făcut cuib în ea.
Promit ca voi încerca sa-ti fiu un refugiu, un liman însorit. Ca voi învăța sa te-ascult, sa te liniștesc, sa te odihnesc cu vorba mea, sa-ti cunosc gândurile. Ca voi fi răbdătoare si înțeleaptă. Ca-ti voi respecta opiniile si nevoia de libertate atâta vreme cât si tu le vei respecta pe ale mele. Ca nu voi încerca sa te transform, sa-ti schimb credințele si dorințele.
Promit ca voi găsi în fiecare zi un motiv sa te iubesc si ca ma voi strădui sa-ti dăruiesc în fiecare zi un motiv sa ma iubești.
Sa nu uiți ca dincolo de realitățile ce ne înconjoară eu îti aparțin ție si tu îmi aparții mie. Si daca de o veșnicie lumea aceasta se împarte la doi, noi suntem doi, o pereche perfecta…
Un cap jucăuș de clopoțel alb își face loc printr-un ochi topit de zapada si rasare ca un surâs pe obrazul ridat al Pământului.
Of,ce răceala de gheata ma învăluie! Dar parca simt o mângâiere calda.Da, uite o raza ce coboară jucăușa printre dinții strepeziți ai soarelui.Trebuie sa-mi fac mai mult loc,sa ma vadă si sa-mi zâmbească doar mie.
Se aude un zgomot ritmat apropiindu-se vertiginos.
-Vai, sa nu ma strivești sub talpa ta calatorule! Abia am ieșit la lumina si sunt curios sa vad daca totul e la fel cum am lăsat anul trecut.Apoi nu vreau sa ma întorc în adâncuri ci sa ajung în palma micuța a unui copil sau sa fiu darul dintr-un început de martie, al unui tânăr îndrăgostit.
Dar pașii trecură grăbiți si gingașul ghiocel răsufla ușurat. Încerca sa-si faca curaj si-si mai ridica putin capul cu-n clinchet vesel. Privi în sus la nemărginirea albastra pe care,bântuiau fara tinta formele ciudate ale norilor.
Dar ce-or fi punctele acelea negre ce se mișca încet? Cred ca știu…sosesc pasările călătoare de pe alte meleaguri îndepărtate si însorite. Cine știe câte povesti mai aduc cu ele,câte doruri,câte iubiri sau câte dezamăgiri! Daca ar putea vorbi,daca ar putea împărtăși lumii tot ce au văzut în călătoriile lor poate oamenii ar mai învăța câte ceva si ar deveni mai înțelepți.
Ghiocelul mai arunca o privire curioasa în jur si trase adânc aer în piept.
– Hmm…!!!Dar pata aceea de culoare ce-o fi? Si ce parfum plăcut emana!N-am mai văzut pâna acum un trifoi cu patru foi violet. Aaaa,da,mi-am amintit…e un toporaș ce se încălzește si el la soare.
-Te rog,da-te putin mai încolo,spuse ghiocelul supărat. Tu ești mult mai frumos si atragi toate privirile mai ales ca ai si un parfum minunat.Pe mine nu o sa ma mai vadă nimeni si voi rămâne aici singur si tremurând de frig la noapte.
Însa toporașul îl privi o clipa cu dispreț si apoi,zâmbind ironic, cu infatuarea celui conștient de calitățile sale îi spuse:
-Ei,poftim! Abia ai deschis ochii si ai si început sa emiți pretenții. Nu vezi ca eu sunt mai matur cu o zi? De ce nu ai putin respect? Misca-te tu daca te deranjează atât de mult prezenta mea!
Ghiocelul încerca sa faca un pas dar niște fire nevăzute îl țintuiau acolo în ochiul acela de zapada. Ridica din umeri a neputință,a resemnare si străduindu-se sa-si ignore vecinul, își opri privirile asupra unor buchete imense de flori albe si roz.
-Uite ce haine de sărbătoare au îmbrăcat pomii aceștia! Parca-ar fi voalurile unor tinere mirese. Eh!Primăvara!Primăvara!Aduci cu tine frumusețe, tinerețe si un suflu de viata noua. Ramase câteva clipe pe gânduri apoi spuse:
-Viata mea e scurta. Azi sunt copilărie,mâine adolescenta,poimâine maturitate si apoi…..apoi nu mai sunt nimic. Dar în intervalul acesta atât de mic simt cu intensitate tot ceea ce voi oamenii poate nu ati simțit în atâția ani: toată dragostea si frumusețea acestei lumi…
În ziua de azi oamenii își ascund după un zâmbet plânsul sufletului. Le este teama sa arate ceea ce simt cu adevarat. Daca cineva îi arata cu degetul sau daca râd de durerea lor…Si totuși, o îmbrățișare ar putea opri o mie de lacrimi daca le-am permite celor care vor sa ne-o ofere, sa se apropie de noi…Ar fi ca o atingere interioara, ca o mângâiere a sufletului…Asa cum un simplu zâmbet ar putea lumina si chipul nostru întunecat de vreun gând dureros. Refuzam însa de cele mai multe ori acea îmbrățișare pentru ca nu avem încredere în sinceritatea ei; de prea multe ori ni s-a spus ca manifestările si atitudinile oamenilor sunt înșelătoare. Ucidem si zâmbetul înainte de a-si face apariția cu o privire plina de îndoiala si aproape dura…Cine sa se apropie de noi atunci…???
Apoi ne lamentam: ca suntem prea singuri, ca povara noastră e prea grea, ca oamenii sunt răutăcioși, ca nu știu sa ofere nimic necondiționat, ca suntem invidiați, bârfiți…Oare nu am devenit prea suspicioși? Oare nu ni s-a inoculat de-a lungul timpului aceasta teama de ceilalți pentru ca orice uniune sa nu mai fie posibila? Ne izolam singuri si apoi dam vina pe cei din jur. Prea mult ne afectează părerea altora si prea putin acceptam gândul lor curat…
Îti multumesc ca ai intrat în viata mea si ca mi-ai dăruit clipe de fericire!
Îti multumesc ca ma iubești asa cum sunt si accepți dragostea mea.
Îti multumesc pentru amintirile ce vor rămâne închise pentru totdeauna în sufletul meu si mai ales, îti multumesc pentru ca mi-ai redat speranța!
Acum știu ca poți dărui si primi în aceeași măsura, știu ca exista suficiente motive de a te bucura ca trăiești, ca-ti poți împarți cu celalalt gândurile, planurile de viitor, uneori chiar si fara cuvinte ci doar privind, atingând, mergând mâna-n mâna.
„Te iubesc chiar si atunci când tac” am spus…
Ti-am vorbit, am tăcut.
Ti-am cântat, ti-am recitat versuri si iar am tăcut…
Te-am ascultat, te-am privit, m-am lăsat purtata de tine pe străzile pustii sau pline de lume, ne-am jucat, am râs, am plâns fara sa știi si iar am tăcut…
Ne-am pierdut în trecut, la curțile regilor si reginelor, prin camere somptuoase, pline de bogații strălucitoare, sub privirile curioase, binevoitoare sau răutăcioase a personajelor din tablourile marilor pictori.
Ne-am lăsat pătrunși de misterele poveștilor de altădată pline de intrigi, încărcate de istorie sau dragoste.
Ne-am rătăcit pe aleile unei grădini ce parea fara sfârșit, ne-am minunata de inteligenta unei minți în timp ce pătrundeam în lumea lui plina de invenții si descoperiri, Da Vinci…
Ne-au răsunat pașii pe coridoarele si-n sălile unui muzeu vestit, admirând un Rubens, un Tizziano, un Rafaelo sau un Michelangelo, surprinși ca poate exista atâta frumusețe si ca am avut norocul de a o admira.
Am hoinărit ținându-ne de mâna prin orașul pregătit de sărbătoare îmbrăcat cu mii de lumini multicolore, cu brazi si ornamente în fiecare vitrina, cu Mosi Craciuni urcând pe sfori în casele oamenilor.
Am ascultat trubadurii de azi cu gândul la cei de altădată…
Am adunat amintiri cu tine… din Florența, orasul culturii…
Nu ne-am sinchisi de părerile unora dacă nu ar aparține persoanelor în care am investit sentimente si nu ne-ar afecta atât cuvintele spuse (chiar și la mânie) dacă nu ar veni de la cei dragi…Aceștia în general sunt cei mai duri în critici și judecați, chiar dacă adesea fără argumente, convinși probabil, ca fiindu-ne prieteni sau făcând parte din familie, au dreptul de a călca cu cizmele pe sufletul nostru, de a ne pune la zid, de a ne mutila gândurile…Și nu știu ce ar trebui sa facem cu adevărat: sa iertam, sa apreciem „sinceritatea”, sa ne măcinam zilele si nopțile întrebându-ne „de ce?” sau doar sa trecem mai departe…?
Păstram aparentele: ne prefacem ca suntem toleranți, ca iertam, ca iubim, ca suntem conștienți de greșeli…În realitate lucrurile stau altfel: reprimam sentimente, ascundem gânduri, tristeți, dezamăgiri…Punem pe umerii celorlalți poveri pe care știm ca nu le pot duce si apoi ne suparăm ca nu suporta greutatea lor. Cerem de la ceilalți totul dar noi dăruim foarte putin sau aproape nimic. Avem așteptări mari de la toți dar de foarte puține ori ne punem si-n postura celuilalt pentru ai înțelege atitudinea…Dar pe cine interesează realitatea altuia???
Pe cine iubesc? Pe Dumnezeu (de ceva vreme reprezinta una din putinile certitudini din viata mea). Îmi iubesc copilul care știu ca mi-a fost dăruit ca o binecuvântare (nu sunt sigura daca meritata). Iubesc parți din mine care știu ca ma înalta si de ele ma agat când cobor în cele mai ascunse tenebre ale sufletului meu. Iubesc pământul din care vin, copilăria amintirea tatei…si acum, amintirea mamei. Iubesc verdele naturii si albastrul cerului, iubesc ploile si nopțile răcoroase cu îndelungele lor stări de veghe.
Uneori iubesc prezenta oamenilor, alteori momentele de singurătate pentru ca atunci îmi sunt foarte aproape: ma pot analiza, critica, ierta, încuraja…Pot arunca o privire spre trecut si alta spre viitor…
Iubesc poezia, muzica, dansul, cărțile si jocurile de orice fel. Iubesc crizantemele si filmele psihologice, cântecele si rugăciunile din biserica spuse la unison. Iubesc pământul românesc poate mai mult decât ar trebui…si mi-as dori ca într-o zi sa i se faca cu adevarat dreptate.
Iubesc dragostea cu toate implicațiile ei…si complicațiile ei.
În noi sunt toate: lumina si întunericul, puritatea si decadenta, liniștea si haosul, raiul si iadul. Noi dam valoare la tot ceea ce este în jurul nostru, inclusiv oamenilor…pentru ca noi le punem etichete, îi categorisim, îi judecam fara sa știm ca în spatele fiecărui chip se ascunde o poveste pe care nu o cunoaștem. De noi depinde daca scoatem la suprafață mizeria sau cautam neîncetat o raza de lumina înlăuntru nostru sau în ceilalți…
Mama, cea care a înfruntat viata cu atâta curaj , cu atâta forța, cea care știa ca nimic pe lume nu este etern, ca toate vin si pleacă, atât zâmbetele cât si lacrimile…
Mama, cea care știa ca fara credința si speranța nu va putea ajunge la capătul lucrurilor, ca povara fiecăruia este diferita si diferit este modul de a o purta…
Mama, cea care știa sa iubească si sa ierte fara sa ceara nimic în schimb, cea care-si ascundea fricile în fundul sufletului, care plângea în tăcere, care se gândea în permanenta la noi, fiicele sale…
Mama, ca toate mamele ce se preocupa pentru copii ei, ar fi meritat sa adunam în sufletele noastre toată dragostea din Univers, si cu ea, cu aceasta dragoste, sa-i mângâiem toate zilele…
Într-o zi de ca aceasta, pe 19 ianuarie cu mai bine de doua secole în urma, s-a născut precursorul literaturii moderne de ficțiune, științifico – fantastice si creatorul primului detectiv din istoria literaturii universale, C. Auguste Dupin, eroul unui ciclu de trei povestiri printre care „Crimele din Rue Morgue” și „Scrisoarea furată”.
A dus o viata halucinanta ca o răzvrătire poate pentru copilăria chinuita, marcata de pierderea părinților de la vârsta de 3 ani.
Plina de frământări si neîmpliniri existenta sa va fi iarăși zguduita de pierderea soției (moare de tuberculoza ca si mama sa), Virginia Clemm cu care s-a căsătorit când aceasta avea 13 ani. Din acest motiv întreaga sa opera literara va fi marcata de o anumita tema, anume moartea unei femei tinere şi frumoasă. Cea mai faimoasa poezie a sa care are drept subiect moartea unei femei tinere este „Corbul”, si este motivul ce m-a determinat sa scriu azi despre Allan Poe, poezie pe care o voi publica în traducerea lui Mihu Dragomir.
Ultimile zile din viata sa tragica rămân un mister. Pleacă din Richmond pe 27 septembrie 1849 spre Philadelphia, însă este găsit pe 3 octombrie în Baltimore artătând ”respingător”, cu părul uleios, fiind extenuat, nespălat, cu privirea pierdută (după descrierea doctorului sau) şi este dus la spitalul Washington College unde moare pe 7 octombrie. Ultimele lui cuvinte au fost “Doamne, ajută-mi bietul suflet”.
Corbul
Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător, Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate, Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. „E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător. Doar atât, un trecător.”
O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată, Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore – Nume-n lume trecător.
În perdele învinse roşul veşted de mătase Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă: „E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor – Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – Nu-i decât un trecător.”
Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l „Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător, Beznă, niciun trecător.
Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită, Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: „Lenore!” Doar ecoul trecător.
Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie, Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. „La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate… Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor. Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!” Vânt şi niciun trecător.
Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor. N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor, Sus, pe bust, se-opri din zbor.
Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese, Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. Şi-am vorbit: „Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor! Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?” Spuse Corbul: „Nevermore!”
Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător; Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor- Corb ce-şi spune: „Nevermore”.
Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor. Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană, Până-am spus: „S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”. Spuse Corbul: „Nevermore”.
Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, M-am gândit: „E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor, Doar cuvântul: „Nevermore””.
Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă, Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor; Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – Vorba Never – Nevermore.
Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător, Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor, Ea, pierduta mea Lenore.
Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; „Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” – Eu mi-am spus – „să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore. Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!” Spuse Corbul: „Nevermore”.
„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină, Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?” Spuse Corbul: „Nevermore”.
„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare, Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?” Spuse Corbul: „Nevermore”.
„Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul, Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor! Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!” Spuse Corbul: „Nevermore”.
Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna, Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor, Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. Niciodată – Nevermore.
La mine în suflet 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.