Întrebări

Întrebări pe care mi le pun si vi le pun. Mi-as dori sa si răspundeți cu toata sinceritatea, dar depinde de voi daca sunteți dispuși sa va dezgoliți sufletul.

  1. Aveți un anumit mod de a va exterioriza emoțiile?
  2. Care sunt valorile sau mai bine zis reperele care va dau senzația ca dețineți controlul propriei vieti?
  3. Cum reușiți sa descifrați mai bine intențiile unei persoane, ascultând-o sau analizându-i limbajul corporal?
  4. Care este frica ta cea mai mare?
  5. Credeți ca o relație durabila se construiește pe satisfacerea nevoilor celuilalt?
  6. Ce parere aveți despre sloganul „iubește-te pe tine însuti”?
  7. Exista diferente între ego si demnitate?
  8. Ați plâns vreodată imaginând-va un scenariu sumbru?
  9. Cum ați caracteriza omul contemporan?
  10. De ce ne este mai ușor sa vedem problemele si soluțiile din viata altora decât pe cele din viata noastră?

Ipocrizie…

Trăim într-o lume în care suntem ochi si urechi la toate știrile de cancan gen divorțul lui Johnny Depp și Amber Heard dar nu vedem ororile care se întâmpla în jurul nostru (nu pentru ca suntem orbi ci pentru că nu ne interesează). Ca sa nu mai vorbim de valul de empatie care l-a declanșat acest divorț la început, când mai toată lumea declara că suferința lui Amber i-a determinat sa lupte pentru cauza feminismului, iar acum când judecătorii au decis ca de fapt au fost numai minciuni pentru ai lua banii lui Johnny Depp, nimeni nu mai spune nimic. Toți cei ce luptau pentru cauză au dispărut.

Trăim într-o lume în care fotografia unei persoane publice afișate la un moment dat pe ecranul televizorului sau pe o pagina de internet poate stârni peste noapte valuri de ura si o serie nesfârșită de polemici fără a ne gândi  că putem transforma viata acelui om într-un iad deși ar putea sa nu fie neapărat vinovat de ceva. Apoi ne batem cu pumnul în piept ca suntem integri și fara de păcat.

Trăim într-o lume în care o idee “aruncată” în spațiul publica ne poate împărți în grupuri gata, gata sa se sfâșie între ele deși susținem sus si tare ca suntem desăvârșiți, smeriți și iertători.

Trăim într-o lume în care ne dăm cu capul de pereți pentru a apara drepturile tuturor minorităților care se considera discriminate dar preaiubiții noștri conducători europeni nu sunt capabili sa aprobe crearea unui grup de lucru pentru combaterea crestinofobiei la propunerea unui eurodeputat francez, Jean-Paul Garraud. Cu siguranță vă veți întreba de ce este nevoie de așa ceva. Iată faptele:

Potrivit Vatican News, pe data de 16 mai 2022, în statul Sokoto, din nord-vestul Nigeriei, o tânără crestina a fost ucisa cu pietre si apoi arsa de catre proprii colegi de facultate în urma acuzațiilor de blasfemie. Aceștia susțineau ca Deborah că ar fi postat „un comentariu jignitor la adresa profetului Mahomed pe chat-ul WhatsApp al unui grup de studenți. Sigur că atât liderii religioși musulmani și cât si cei creștini din întreg teritoriul Nigeriei condamna actul criminal dar asta nu oprește situația extremismului si a violenței care în ultimii ani a atins cote înfiorătoare. Și probabil lumea nu prea știe ca unele comunități de creștini din anumite tari musulmane precum Afganistan, Somalia, Libia, Pakistan, Eritreea, Yemen, Iran, Nigeria, India, Irak şi Siria dar si în China,  suferă numeroase crime si atentate, profanări de biserici, cimitire si atacuri la procesiunile religioase. De altfel doar cu o săptămână înainte un alt musulman a măcelărit un preot creștin în plina zi în Egipt iar pe 24 decembrie 2020, tot în Nigeria, luptători ai „Statului Islamic Vestafrican” au incendiat biserici şi au răpit şi executat cinci creştini. Măcelul a fost filmat, iar imaginile au fost postate pe canalele media ale Statului Islamic. În total, 340 milioane de creştini – catolici, ortodocşi, protestanţi, baptişti, evanghelişti, penticostali, au fost persecutati în întreaga lume în 2020, conform unei statistici a organizației „Open Doors” care monitorizează aceasta situație. 

Cu toate acestea, propunerea europarlamentarului Jean-Paul Garraud, a fost respinsa cu 244 împotrivă, 231 pentru și 19 abțineri deși Uniunea Europeana pretinde că susține drepturile omului și libertatea religioasă a fiecăruia. Uita aceasta Uniune ca în țările participante, numărul musulmanilor printre care sunt si extremiști, a crescut vertiginos si ca pericolul poate lua amploare. Vom descoperi într-o zi surprinși că peste câțiva zeci de ani dintr-o Europa creștină vom deveni o Europa musulmană împlinind astfel dorința Imperiul Otoman în secolul al XVI-lea.

Trăim într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de valorile morale si etice, care devine pe zi ce trece tot mai iraționala si mai lipsita de orizont. Poate că traiul prea bun și goana continua după ceva au dus la o viziune deformată a realității sau poate ca pur și simplu cineva ne vrea asa: orbi, surzi si muti.

Alegeri…

Am zile când aleg sa ma rup cu totul de realitate, sa trăiesc clipa chiar daca aceasta este ca o matrița: orice ai pune în ea capata aceeași forma, chiar daca aceasta este o serie nesfârșită a unei secvențe, a unei zile, de fapt. Exista totuși si mici excepții, mici devieri de la rutina uneori nefericite (brațul rupta al dragului meu fiu) sau ceva mai vesela precum sărbătoarea orașului în care trăiesc. Însă nici aceasta din urma nu a mai fost ca în trecut: nici pregătirea pe măsura așteptărilor (ca si cum cei doi ani de absenta au sters cumva „știința” unei asemenea organizări) si nici participarea oamenilor nu a mai fost atât de plina de verva (ca si cum cineva le-a anihilat definitiv dorința de a se bucura de viată). În alti ani, exista seara bătrânilor de exemplu, în care perechi, perechi se lansau în ritm de dans catre ringul improvizat în mijlocul străzii. Si era o încântare sa-i privești. Îmi imaginam părinții si bunicii mei la balurile de altădată. Aceasta parte a dispărut din program. Nici seara invitatului surpriza (de obicei un cântăreț cunoscut) nu a mai existat. A ramas corida, asa-zisul bâlci cu tot felul de instalații pentru copii, un mic târg cu tarabe de la care nu prea ai avut ce sa cumperi si faimoasa discoteca de la miezul nopții până dimineața, timp în care s-au auzit bubuiturile tobelor în tot orașul. M-am trezit pe la 3 noaptea întrebându-mă cum poate sa danseze cineva pe o astfel de muzica. Apoi am adormit iar spunându-mi ca probabil cu trecerea timpului devin tot mai intransigenta cu manifestările tineretului de azi.

Apoi, am zile când îmi spun ca e cazul sa-mi dau un „refresh” (sa fiu si eu în rând cu lumea cu englezismele) si sa ma pun la zi cu ultimele stiri. Din pacate, după jumătate de ora de „actualizare” deja simt semnele depresiei si parca as vrea sa fug însă ceva, ca o forța nevăzuta, ma atrage catre mrejele informațiilor de tot felul: războiul, declarațiile controversate ale diferitelor „personalități” care ne conduc, Davos, planul pe 10 ani elaborat de mințile „strălucite” ale acestei lumi, planul strategic al OMS de acțiune în cazul unei pandemii, variola maimuței, criza economica, al treilea război mondial, etc si încet, încet panica pune stăpânire pe mine. Unii încă mai cred ca sunt doar teorii ale conspirației. Eu spun ca de vreo trei ani încoace am tot urmărit aceste asa zise teorii în paralel cu evenimentele si s-a dovedit ca ceea ce parea imposibil (o teorie) a devenit posibil. Paradoxal este ca acum nici macar nu se mai încearcă sa se ascundă ceva dar lumea tot nu vede. Si mai paradoxal este ca o mâna de dezaxați mintal reușesc sa tina în frâu, si sa manevreze ca niște adevărați păpușari opt miliarde de oameni…

Iar aleg sa nu știu nimic, sa ma bucur de clipa dar tot ma întreb: Oare cum e mai bine? Sa te surprindă ceea ce urmează sa se întâmple sau sa fii pregătit cumva (macar din punct de vedere psihologic)?

Si viata își urmează cursul ei…Viata o trăim asa cum ne-o facem noi. Asa sa fie?

O amintire despre mama

Telefonul a sunat îndelung si ma pregăteam sa închid când i-am auzit vocea draga: „Tu ești?” m-a întrebat…

„Eu sunt, i-am răspuns. Greu mai da omul de tine. Tot munca? Si iar nu ai semnal la telefon. Cum ești mama?”

„Ei, nu chiar atâta munca. Nu ma mai țin puterile draga mamei. Apoi, îs bine, da nu prea dorm nopțile. Ma foiesc, ma învârtesc. Știi tu; gândurile…

„La ce te gândești mama?” am întrebat. „Noi suntem bine. Nu-ti mai face griji.”

„Nu e asta, mi-a răspuns.  Știu ca sunteți sănătoși si ma bucur pentru ca asta e cel mai important. Mai știu si ca de aveți probleme nu-mi spuneți. Nu e asta…Parca apas pe un buton si-mi vad toată viata trecând prin fata ochilor. Un film…Regret toate greșelile, tot ce-as fi putut sa realizez si n-am realizat, toate momentele în care-as fi putut iubi si n-am iubit, toate clipele în care as fi putut fi fericita si n-am fost, toate cuvintele pe care as fi putut sa le spun si nu le-am spus…Prea îndârjita am trăit, prea riguros, prea dornica de a demonstra ca eu pot cu toate.”

Am păstrat câteva clipe de tăcere apoi am spus: „Dar tu ai fost mama perfecta”

„Dar fiica? Dar femeia? Dar soția?” m-a întrebat.

N-am știu ce sa-i răspund si n-as ști nici daca mi-as adresa mie aceste întrebări: „Dar fiica? Dar femeia? Dar soția?”…

Era prima oara când  îmi făcea astfel de mărturisiri…Cumva, în adâncul sufletului, știam ca mama se pregătea de un drum lung dar nu puteam sa ma gândesc la momentul despărțirii.

Si eu regret mama, timpul pe care nu l-am petrecut împreuna..

Regrete…

De multe ori, în adâncul sufletului, omul ascunde dorințe pe care nu are curajul sa le transforme în realitate, cuvinte pe care nu are niciodată curajul sa le spună si regrete pe care ar vrea sa le poată îngropa definitiv.

E un gol în sufletul meu….Un gol si un dor de  ceva…Toata viata am trait cu acest dor fara sa știu încă despre ce este…Încă nu am reușit sa răspund la ” de ce-ul” existentei mele…

Încă am lacrimi pe care nu le-am plâns si cuvinte zăvorâte bine…

Încă exista oameni cărora trebuie sa le cer iertare si cu a căror absenta nu ma pot obișnui pentru ca  fac parte din trăirile mele într-un fel care ma doare.

Semana Santa

Îmi amintesc ca în primul an când am petrecut sărbătorile Pascale pe teritoriul Spaniei, am rămas foarte surprinsă de tradițiile și obiceiurile lor pentru ca în România, în orașul unde mi-am trait anii tinereții, exista un cartier de catolici și aceștia sărbătoreau aproape ca si noi, ortodocșii. Făceau si ei cozonac, pasca, vopseau oua roșii si erau liberi prima si a doua zi de Paste. Aici, am descoperit cu totul si cu totul altceva.

Prima data am aflat despre procesiuni când ajutând pe cineva sa facă un mic filmuleț despre credințele fiecăruia am văzut un video din Sevilla din Săptămâna Mare (Semana Santa) si iarăși am ramas surprinsă sa vad acei oameni îmbrăcați atât de ciudat, cu haine lungi monahale în culori diferite și cu niște conuri pe cap așa cum purtau cei din Ku Klus Klan. Informându-mă aveam sa aflu ca portul acestor așa zise coifuri,  provenea de pe vremea Inchiziției când capul celor ce urmau sa fie uciși le era acoperit cu ceva asemănător dar pe pânza era desenata fapta pentru care erau pedepsiți. Prin urmare, aceste conuri simbolizează penitenta si sunt de culori variate: roșu – sângele lui Iisus, negru – doliu, alb – gloria lui Dumnezeu, sau verde – speranța Învierii.

Arhiva personala
Arhiva personala

Un alt motiv de mirare a fost faptul ca zilele libere nu se dau în prima si a doua zi de Paste, ca semn de bucurie pentru învierea lui Iisus ci în Joia si Vinerea Mare pentru a putea participa la toate momentele religioase care simbolizează  instituirea Euharistiei la Cina cea de taină, răstignirea, moartea si Învierea. Este procesiunea penitenților pentru a-și curăța păcatele și pentru a-și arăta public pocăința.

Începutul acestor manifestări în Spania se situează în secolul XV când grupuri de persoane laice s-au unit cu scopul de a se ajuta reciproc în momente dificile si de a experimenta evenimentele care s-au succedat de la Cina cea de taina si pâna la învierea lui Iisus (Pasion de Cristo). Aceștia au pus bazele primelor frații si au fost primii care au ieșit pe strada pentru a trăi si a reprezenta durerea lui Hristos-

În secolul XVI, odată cu reforma protestantă a lui Martin Luther, biserica catolica a considerat necesar sa impulsioneze aceste puneri în scena încercând astfel sa creeze o liturghie mai pe înțelesul oamenilor de rând, având în vedere ca slujbele religioase din biserica, se celebrau în mare parte în latina. Originea acestor procesiuni este relaționata si cu  “Imaginería”, arta care se ocupa cu elaborarea realista a figurilor religioase. Diferența dintre procesiunile de acum si cele de atunci este autoflagelarea, interzisa în secolul XVIII, de catre regele Carlos al III -lea.

Procesiunea începe cu Crucea Călăuzei sau Crucea Parohială, purtată de tinerii din parohie, de obicei băieți de altar. Crucea este de obicei flancata de felinare de ghidare sau coarne. În spatele ei, steagul Frăției, care amintește de steagurile romane și mai târziu încep să apară penitenții sau nazarineenii purtând lumina: calea către Hristos.

Arhiva personala
Arhiva personala
Arhiva personala
arhiva personala
Arhiva personala
Arhiva personala

În realitate marea majoritate a oamenilor profita de acesta mica vacanta pentru a calatori si a vizita locuri noi. Puține persoane mai participa la aceste procesiuni pentru ca puține persoane mai au credința.

Pentru cine are răbdare si curiozitate, poate viziona si un video.

O surpriza

Unii spun că trecutul trebuie lăsat în urma, uitat definitiv dar cine am fi noi fără el? Eu nu pot să-l uit. Îl accept și chiar dacă părți din el sunt dureroase, nu-l pot șterge din memorie. Ce sa pun în loc? Apoi, exista și parti care mi-au fost dragi, pe care le-am iubit și încă le mai iubesc. Cu una dintre ele m-am trezit astăzi ca a dat buzna și a bătut la poarta sufletului meu. I-am deschis surprinsă, am lăsat-o să intre și am îmbrățișat-o cu dor. Apoi am luat-o de mâna si am purtat-o prin labirintul gândurilor mele încercând să-i arăt cele mai întortocheate dintre ele dar n-am reușit într-o ora decât sa actualizez informații. A plecat la fel de neașteptat precum a venit însă mi-a luminat ziua (probabil și pe alte câteva ce vor veni), mi-a fericit sufletul și mi-a reaprins dorința de a visa. Am purtat nenumărate dialoguri după aceea (eu si cu mine) și m-am gândit la cât de egoisti suntem uneori atunci când luăm o hotărâre importantă, când facem o alegere. Nu suntem conștienți că deciziile luate nu schimba doar cursul vieții noastre ci și pe ale tuturor celor implicați. Apoi, peste ani ne întrebăm “Dar dacă….?”. Mai are sens?
“Slavă celor care nu au nevoie sa fie înțeleși si ferice celor care nu au de ce sa-si ceara iertare!” Nichita Stănescu

“Va-mbătrâni si-aceasta zi spre seara,
Pierzându-se-n trecut pe scări de ceara,
Dar pân-atunci gândește-te ca poate,
Fiindu-ti mai aproape decât toate,
Se cere-mpodobita cu iubire,
Până devine ieri si amintire.”
George Țărnea

22 martie 2022

27 de zile de la începerea războiului timp în care am fost bombardati cu tot felul de stiri menite sa ne faca sa trăim sub teroarea fricii. Putin a fost declarat criminal de război, fara a fi judecat si fara a se asculta toate partile. Da, a pornit un război în care mor oameni (e cel mai dureros pentru ca o viată nu o mai poti reconstrui) si în urma căruia lumea întreaga va suferi o perioada îndelungata dar oare nu exista si un alt vinovat, sau alti vinovați? Eu cred ca da. Voi credeți ce vreți. Încă mai avem libertatea de a ne exprima opiniile dar nu oriunde si oricum.

Deși contestata, recomand totuși cartea „Confesiunile unui asasin economic” scrisa de John Perkins

Pe 16 si 17 martie, furtuna de nisip în Spania. Când m-am trezit dimineața, orașul întreg era cărămiziu. A mai fost si cu un an în urma dar nu chiar asa. Aveam senzația ca nu mai pot respira. În plus, aici s-au scumpit toate: litrul de ulei este 3 euro si e restricționat, benzina a ajuns pentru câteva zile la 2 euro (acum a mai scăzut) si multe alte produse aproape si-au dublat prețul. Șoferii de camion sunt în greva de o săptămână si s-a anunțat ca li se vor alătura si alte categorii. Poate o revolta masiva ar putea sa schimbe cumva traiectoria spre care se îndreaptă acum omenirea. Încerc sa nu mai ascult știrile dar într-un fel sau altul tot ajung la urechile mele. Prin Japonia a fost un cutremur de 7,3 grade si altul de 6,7 în Oceanul Atlantic chiar acum, prin China se închid fabrici din cauza numărului crescut de cazuri de Corona, un avion cu 132 de persoane la bord se prăbușește tot prin China, dar toate acestea nu mai contează. Trec de la teama, la revolta apoi la resemnare si iar la teama. Ce v-a urma?

Gând…

Uneori ne străduim sa desenam inimi peste inimile celorlalți…Nu întotdeauna ne reuseste; poate nu am făcut marginile corect, poate apare o mica pata, sau poate pur si simplu, una e mai mare si alta mai mica. Dar trebuie sa încercam. Poate ca inima noastră reuseste să acopere răni rămase deschise de prea mult timp.

Uneori rănim cu vorbele si pansam cu faptele…însă faptele noastre sunt cele care vorbesc pentru noi…

Uneori ai de nevoie de ceva: o carte, un film, un vers…care sa te faca sa ai o tresărire pentru ca uneori te simți gol ca un ulcior pe fundul căruia nu mai găsești nicio picătura de apa…

O primăvara trista

Recunosc ca m-am abținut sa scriu ca sa nu-mi expun opiniile ce le pot parea unora (poate majorității) lipsite de sens si sa-mi atrag oprobiul public. Nu am atâta curaj pentru ca nu știu sa fac fata criticilor si judecăților de tot felul. De cele mai multe ori, când se întâmpla asta, ma retrag în interiorul meu ca un melc în colivie. Si chiar daca primul impuls ma îndeamnă sa-mi susțin punctul de vedere în clipa următoare ma întreb cui i-ar folosi opinia mea si ma gândesc ca poate ar încinge spirite si atunci prefer tăcerea. Ce as mai putea spune eu despre acest război inutil (ca toate celelalte) ce nu a fost spus încă. Zilele acestea doar despre asta se vorbește deși ma uit în jur si constat ca oamenii își continua viată liniștiți. Probabil, cu cât ești mai departe de „epicentru” cu atât ești mai puțin conștient de realitate sau poate pur si simplu unii prefera sa ignore amenințările si pericolele.

Despre ce sa scriu? Despre un martie în care șnurul roșu chiar e însângerat? Despre o primăvara care ar trebui sa aducă bucurie si sentimente de înnoire? Da știu, natura tot renaște (încă) soarele tot își face apariția deasupra noastră dar cine mai vede cu adevărat pomii înfloriți, când cerul la orizont este înnegrit si străbătut de avioane de lupta? Sa scriu despre iubire? Cum sa fac asta când ne omorâm între noi? Sa scriu despre toleranta când ne acuzam unii pe alții si nu suntem dispuși sa ne așezam la masa tratativelor si sa găsim o cale de conciliere? Ba mai mult, instigam la lupta, trimitem arme si muniție. Sa scriu despre adevăr când ni se prezinta stiri false si suntem transformați într-un experiment social? Nu am subiecte…De fapt mi-am scris opinia într-un caiet cu gândul ca poate peste ani îl va ajuta pe fiul meu sa cunoască un alt adevăr istoric pentru ca nu pot sa nu ma gândesc iar la cartea lui Orwell în care trecutul a fost sters definitiv din memoria colectiva si înlocuit cu o mare minciuna. Si poate ca într-o zi, când va fi mai multa liniște si concluziile se vor mai sedimenta puțin, le voi împărtăși si cu voi…

Sa ne aducă Dumnezeu pacea daca ne mai poate ierta!