Prima despărțire….

Gânduri răzlețe, frânturi de imagini,confuzie…Încercarea mea de a ma întoarce în timp si de a-mi descifra greșelile, înfrângerile,nu ma ajuta prea mult. Îmi dau seama ca am uitat momente marcante din viata,poate si pentru ca de atâta vreme n-am mai încercat sa-mi amintesc sau poate pentru ca nu le-am dat importanta cuvenita…Găsesc undeva în adâncul sufletului rămășitele primei dezamăgiri sau mai bine zis ale primei despărțiri…

Privesc în trecut și vad un om întorcându-se de la biserica, ținând de mâna o fetita cu parul blond ondulat,cu ochii mari si negri, o copila care încerca sa pătrundă realitatea din jur si care iubea atât de mult natura, libertatea…Omul acela, de o  modestie rar întâlnita, deși terminase trei facultăți (Filozofie, Matematica – Fizica si Politehnica) a fost vreme de 25 de ani un simplu profesor de țară, care cu dăruire si răbdare a descifrat multor copii tainele matematicii. Pentru fetita,  fiecare duminica era un prilej de învățare si de uimire, căci la orice întrebare pe care i-o adresa, el îi răspundea cu răbdare si cu mare pricepere, asa cum îi sta bine unui bun pedagog. De aceea drumurile până la biserica si de la biserica acasă, le aștepta cu nerăbdare căci nu erau altceva decât posibilități de explorare a unei lumi care o îngrozea cu necunoscutele ei…
Apoi vad aceeași copila într-o zi geroasa de decembrie,luptându-se cu nămeții în încercarea de a ajunge la școala din satul vecin. Drumul era greu…dar mergea cu drag căci știa ca acolo o așteptau ochii blânzi si plini de inteligenta ai celui cu care a trecut de mâna prin copilărie…
Școala,clasa…colegii…În prima banca stătea o fetita cu obrajii arzând de febra,cu-n palton uzat pe umeri,ce asculta fascinata încercând sa pătrundă sensul fiecărui cuvânt rostit de profesorul de matematica.Profesorul o privea cu drag si de fiecare data când o vedea ridicând doua degete, o lăsa la răspundă ca si cum ar fi știut ca în curând nu vor mai putea schimba întrebări si răspunsuri. Locul acela, a rămas peste putin timp gol…Fetita n-a mai venit la scoală…S-a mutata la oraș forțată de boala care de câteva luni pusese stăpânire pe ea, sau poate de destin. A trebuit sa pătrundă într-un alt spațiu,într-o alta lume lăsând în urma toată dragostea copilăriei, tot ce iubise până atunci: părintii,prietenii,dealurile și văile prin care alergase până nu demult,pe mos Mitrita cu fluierul si oile lui alături de care-si petrecuse vacantele de vara…A trebuit sa intre într-o alta societate mai sofisticata,sa lupte cu prejudecățile noilor colegi nevoiți sa accepte printre ei o mica țărăncuță,sa-si facă loc în universul lor,sa dovedească ca se poate înălța, ca poate evolua…Si chiar dacă i-a fost greu sa suporte atâtea transformări la cei 12 ani ai săi,până la urma a reușit…

Nu s-a mai întâlnit cu profesorul de matematica dar după patru ani, când a intrat la liceu, a auzit ca s-a pensionat si ca a intrat într-o mănăstire. Cuprinsa de dor, s-a dus sa-l caute acolo unde știa ca ar trebui sa fie, dar nu era niciun profesor Danila acolo, si nimeni nu a știut sa-i spună unde l-ar fi putut afla. Abia peste ani a aflat ca se numea Danila Hristostom si ca fusese stareț al mănăstirii Bucium din Iași, (acolo unde l-a si cautat de fapt la început).
Astăzi fetita aceea a devenit femeie dar păstrează în suflet icoana vie a celui care i-a descifrat tainele matematicii, ale lumii si ale credinței. Femeia de azi se mai întoarce uneori cu nostalgie spre trecut dar nu  mai poate iubi cu puritatea copilăriei.

Cersetorul

Îl vedeam zilnic, în drumul meu spre casa, stând la aceeași intersecție. Nu spunea nimic. Nu avea nici o plăcuța legata de gât pe care sa scrie vreun mesaj care inspira mila, nu-i lipsea nici o mâna, nici un picior, nu plângea, nu cânta, nu dansa…Avea doar câțiva bănuți  la picioarele sale, pe care unii trecători, îi aruncau în graba mănați de iluzia unei fapte bune și a unor păcate iertate.

El privea tăcut oamenii, iar chipul sau era imobil. Nici măcar nu știam dacă poate auzi, vorbi…O vreme nici nu l-am observat; făcea parte din peisaj. Apoi într-o zi privirea mea s-a întâlnit cu a lui si de atunci n-am mai putut sa-l ignor. Pe cât de inexpresiv îi era chipul, pe atât de expresivi îi erau ochii. Un întreg amalgam de emoții se citea în ei. O viata…Care îi era oare povestea? De multe ori am simțit impulsul de a ma opri și de ai vorbi dar îmi era teama de reacția sa. Au trecut zile, săptămâni…El era tot acolo. cu același chip inexpresiv. Dar eu aruncasem o privire în suflet…Curiozitatea mea nu a mai rezistat mult. M-am oprit în fata lui si l-am întrebat dacă I-as putea oferi ceva: o cafea, un ceai, o băutură, poate ceva de mâncare, si i-am arătat cu degetul barul din fata. Pe moment nu mi-a răspuns dar un zâmbet ironic i-a apărut pe chip.

-Ai curaj sa intri alături de mine într-un bar? m-a întrebat într-un târziu.

-Am, i-am răspuns. As vrea sa te cunosc

-De ce?

-Nu știu…Poate pur si simplu vreau sa înțeleg de ce ești  azi si-n toate zilele, aici.

-E un loc pe care l-am ales ca sa pot vedea oamenii ce vin din toate direcțiile. Când te afli la o intersecție de drumuri ai mai multe șanse sa alegi ceva…chiar dacă alegerile sunt de cele mai multe ori dificile.

-Dar de ce?

-Uneori nu știm de ce se întâmpla anumite lucruri. Nici măcar nu suntem conștienți ca toate au un „de ce”. O cauza si un efect. Nu ne punem întrebări, nu analizam, nu cautam soluții…Luam ceea ce ni se da si atât. Dar eu am ales sa fiu liber.

-Nu ești. Depinzi de bănuțul pe care-l primești.

-Întotdeauna exista un suflet bun care ma ajuta sa-mi cumpăr o pâine.”Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.”  Nu vă îngrijorați dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” spune Isus.

-Si ce s-ar întâmpla dacă majoritatea oamenilor ar cerși?

-Dar ce s-ar întâmpla dacă fiecare s-ar mulțumi cu pâinea pe care o are pe masa, dacă nu ar râvni, dacă nu si-ar însuși ceea ce nu-i aparține, dacă nu am fi atât de mândri, de orgolioși???

-Am trai într-o lume perfecta.

-Exact.

-Tu vrei sa fii un exemplu?

-Eu vreau sa fiu liber…

-Descrie-mi libertatea ta!

-Eu nu depind decât de voia lui Dumnezeu.Nu sânt sclavul nimănui: nici al banului, nici al muncii, nici al vreunei iubiri neîmplinite, nici al dorinței de a da ordine si de a poseda, nici al modei sau al ultimelor tendințe în tehnologie. Voi trăiți mereu cu teama de a nu pierde ceva si cu dorința nestăpânita de a avea ceea ce are celalalt. Voi trăiți într-o lume în care unii, (putini), stabilesc norme si ceilalți le urmează comentând si revoltându-se uneori, crezând astfel ca sunt liberi. E o iluzie… Libertatea este posibilitatea de a alege fără a fi condiționat de nimic altceva decât de propria dorință. Crezi ca sânt sărac? Saraci sunteți voi. Vad asta pe fiecare chip care se apropie grăbit de mine. Vad crisparea, îngrijorarea, suferința, lipsa…Rareori vad un zâmbet. Eu nu alerg după nimic. Am timp sa fiu cu mine si cu Dumnezeu.

L-am privit în tăcere. N-am știut ce sa-i răspund. Știam ca într-un fel avea dreptate dar știam si ca viata ne-a fost data sa o experimentam si nu sa o trăim ca pe o permanenta introspecție. Fara acele crispări, dureri, temeri, lumea noastră interioara ar deveni cumplit de săraca si n-am mai avea ce explora în momentele de singurătate.

Ne-am despărțit promițându-i ca ma voi mai opri din când în când sa vorbim. Timpul a demonstrat ca si el depindea de ceva: de opririle mele…

Amintiri…

Covor de frunze țesut în toate culorile toamnei,așternut peste alei…Pomi despuiați,rușinați parca de goliciunea lor si un soare blând care nu mai arde ci doar încălzește….Natura moare dar nu este o tristețe pentru ca moartea sa înseamnă renaștere,speranța de viata noua și de primăvara….
Pe o banca singuratica,coborâți parca dintr-un tablou,stau doi bătrâni ce privesc liniștiți depărtarea de parca acolo, în zare ar mai putea găsi un crâmpei de tinerețe. Chipurile lor,brăzdate de trecerea timpului,doua surâsuri tainice întoarse peste ani,sunt luminate încă,de cel mai dorit,cel mai cautat sentiment de pe pământ: dragostea.Nu este iubirea aceea exuberanta a tinereții ca o zvâcnire continua de aripi,ci una calma,a maturității depline,ca un zbor lin,neobosit.E iubirea clipelor trăite,a dorințelor împlinite,a amintirilor…
Glasul lui blând,murmurul unui izvor de gânduri aduse de vremuri îndepărtate,străpunge liniștea ce-i înconjoară..
-Îți amintești?Aici,în parcul acesta,ne-am plimbat prima data:suflete îmbrățișate,mâini împreunate,priviri ascunse de voalul genelor,furișate.
Oamenii din jur ne priveau cu mirare nedisimulata,cu zâmbetul celor ce au cunoscut cândva gustul dulce sau amar al dragostei.Imaginea noastră de eterni îndrăgostiți,ii întorcea și pe ei în timp la clipele magice ale iubiri…poate pierdute,poate păstrate…
-Aici,pe banca aceasta m-ai așezat ca pe-o copila lângă tine,și am stat așteptând cuminte primul tău gest,tremurându-mi tăcut teama ca ceva te-ar putea îndepărta,reprimindu-mi dorința de a te cuprinde cu bratele și de a te respira posesiv
-Te vad și acum în fata mea,cu obrajii ca doi maci infloriți,cu pleoapele coborâte ca petalele unei flori ce se închid la cea mai mica atingere.Timiditatea aceea a ta de fetita ce nu mai vrea sa urce pe scena chiar înainte de începerea spectacolului
a sădit în mine sentimente noi și necunoscute,dorința de a te proteja,de a te alinta,de a te transforma în femeie….a mea. Într-un târziu,când ai îndrăznit sa ma privești,am văzut în ochii tai doua ferestre deschise spre inima ta-locul unde se adăpostea dragostea și atunci,plăcerea de a trai alături de tine,de a te însoți pe drumul vieții,de a te avea alături la nesfârșit a devenit dominatoare,mi-a invadat sufletul și mi s-a părut o adevărată binecuvântare. Acolo,sub hohotul de raze al soarelui,în mijlocul tabloului feeric al naturii,sub privirile nedumerite ale trecătorilor,ți-am dat primul sărut,prima îmbrățișare..
Universul parca s-a oprit în loc ținându-și răsuflarea pentru o clipa lunga cit o eternitate.

-Apoi? Ce urmat apoi? întrebă el,de parca i se părea nefiresc sa-și mai amintească. Prima contopire a sufletelor noastre-doua viori pe care dragostea cu degetele ei delicate le făcea sa vibreze în aceleași acorduri la nesfârșit,un amestec de culori și lumini scânteietoare,o explorare neîncetata în descoperirea a mii și mii de senzații noi,covârșitoare….
-Apoi? Nu a fost atât de simplu cum credeam…A trebuit sa învățam sa trăim unul cu altul,sa ne acceptam asa cum eram,sa facem mici compromisuri,sa ne satisfacem pe rând capriciile. Amândoi eram putin încăpățânați,putin orgolioși și putin geloși dar,cu toate acestea,în fiecare zi descopeream noi valente dragostei și alte motive pentru a rămâne împreuna. Mai târziu,a bătut la ușa noastră un înger și ne-a adus un dar neprețuit,un dar mult așteptat pe care nu credeam ca o sa-l mai primesc vreodată. A apărut Mirona ca o împlinire,ca o desăvârșire și a umplut cu strălucirea ei viețile noastre. Primul copil…
-Da….am traversat oceanul vieții în lung și-n lat,au trecut furtuni dar barca noastră ne-a salvat;au fost și zile triste,au căzut si lacrimi dar a învins iubirea căci de fiecare data marea inimilor noastre s-a adunat la mal. Si uite asa au trecut 30 de ani.
Am demonstrat lumii si noua înșine ca dragostea poate dăinui în timp și poate înlătura orice obstacol.
-Ar trebui sa ne întoarcem acasă căci mai am unele lucruri de făcut. Sper ca nu ai uitat: diseară vin copii și nepoții sa sărbătorească odată cu noi împlinirea unui vis ce uneori părea irealizabil.
Bătrânul o privi o clipa tăcut,apoi îi lua obrajii în mâini și o sărută cu blândețe,cu duioșie,cu toată dragostea celor 30 de ani trecuți peste ei. Apoi au pornit agale spre casa, mâna-n mâna,asa cum au mers toată viata,răscolind cu pașii lor covorul de frunze moarte.Degetele tremurânde ale unui vânt tomnatic le mângâie parul albit dar sufletele lor,mereu tinere,cânta încă,același cântec de dragoste.