Tata…

tata

Am avut, am…pentru tata o dragoste pioasa plină de respect și recunoștință pe care nu aș ști sa o descriu în cuvinte potrivite. Trăsăturile chipului sau bătrân îmi apar uneori ca și cum l-as vedea aievea, alteori rămân estompate în timp și atunci ma apostrofez pentru neputința de al reconstrui din amintiri…
Tata a fost….Pe vremea când m-am născut eu trăise deja jumătate de secol pentru ca avea 53 de ani, fiind cu doisprezece ani mai mare ca mama…Părinti bătrâni ar spune unii dar eu nu i-am perceput niciodată așa ci ca fiind stâlpii mei de susținere, sursa mea de înțelepciune…

Primele mele amintiri sunt de când aveam trei ani. Îl vedeam pe tata venind pe ulița către casa îmbrăcat cu o cămașa albă și cu o valiza în mâna. Știu ca i-am fugit înainte iar el m-a luat în brațe și strângându-ma cu putere la piept a început sa plângă. Da, e greu de crezut ca cineva poate avea amintiri de la o vârsta atât de frageda și totuși…Din acea perioada eu doar pe asta o am si multa vreme m-am tot întrebat de ce am ramas cu aceste imagini în minte …Mai târziu am aflat povestea…Tata venea de la pușcărie…Fusese închis timp de doi ani…

Meseria lui era de tâmplar. Avea atelier acasă și cred ca era înscris în Cooperativa meșteșugarilor, ceea ce era cam rar pe atunci căci cei care constituiau cooperativele erau considerați capitaliști. Era cunoscut nu doar în satul nostru ci și prin cele din jur. Făcea de toate: mobila, uși, geamuri, sicrie și își crease oarecum propriul sau stil. Chiar dacă nu l-am întrebat niciodată, cred ca-i plăcea sa lucreze cu lemnul și să-l modeleze după bunul plac, altfel nu-mi explic cum putea sa stea închis în atelierul sau de dimineața pâna seara fără să-l intereseze nimic din ceea ce se petrecea în jur. Uneori mama îl mai ruga sa o ajute la câte ceva și altădată plină de nervi îi reproșa neimplicarea, si faptul ca lasa toată povara pe umerii ei. În realitate ea conducea gospodăria cu o mâna de fier dar era conștienta ca fără atelierul tatei și meseria lui nu ar fi putut tine prin școli și prin internate patru fete.
Cunoscut ca un bun meseriaș, unii tineri veneau sa lucreze cu el ca sa învețe cum sa dea forme bucăților de lemn pe care le țineau la început stângaci în mâna. Într-una din zile, un vecin a venit la tata rugându-l să-i pună coada la un topor ca tocmai îi aduseseră o căruța de lemne și voia sa le taie. Tata a rezolvat problema dar când a vrut să-i taie chitanța vecinul a spus „-Lasa Ioane, ca doar nu mi-ai făcut un pat și nu ți-am plătit o avere. Nu e nevoie de chitanța pentru un lucru așa mic.” Însă unul din ucenici fiind prezent la cele întâmplate l-a pârât.

Si a urmat, inevitabilul…Pușcăria…Grea. Prin Delta la tăiat papura. Mama a rămas cu trei fete mari la școala și una de câteva luni, cu mine…A muncit din greu ca sa reziste cu noi în acei doi ani și ceva de infern. Cu lacrimi amare în timp ce sapa pământul se ruga bunului Dumnezeu să-i aducă bărbatul acasă mai devreme. într-un târziu, Dumnezeu i-a ascultat ruga si  l-a adus. Pentru buna purtare și pentru o scrisoare pe care una dintre surori a trimis-o directorului închisorii l-au eliberat cu șase luni mai devreme. Tata nu a vorbit niciodată despre asta, dar uneori, când se așeza pe treptele din fata atelierului sau, îl surprindeam cu privirea pierduta în zare și cu o durere abia ascunsă pe chip…Poate se gândea la acea perioada sau la război.
În 1941, când România a intrat în cel de-al  Doilea Război Mondial, avea 25 de ani. A plecat pe frontul de est si din câte îmi amintesc a ajuns până la Nistru. Tot ce știu este ca a fost la transmisiuni si ca a fost decorat cu Ordinul Steaua României. Despre război mai povestea uneori dar eu eram prea mica si neastâmpărată ca sa-l ascult. Acum regret ca nu mi-am dorit sa știu mai multe, ca nu am pus întrebări. Am încercat sa aflu  informații din acea perioada dar fara succes. Cred ca tot atunci a învățat si limba rusa. De multe ori, când se întrerupea programul românesc, schimbam canalul si reușeam sa vedem emisiuni emise de televiziunea din Chișinău (locuiam într-un sat pe malul Prutului) dar erau în rusa. Tata îmi traducea si chiar m-a învățat câteva cuvinte si alfabetul.
Mai am o amintire cu el stând pe scări (de fapt acolo era locul sau de odihna si reculegere) ;noi, fetele eram adunate toate în jurul mamei tot sporovăind bucuroase însa el ne privea cu tristete si cu o oarecare invidie. Ma durea sufletul să-l văd așa, atât de trist și atât de singur. Imediat m-am îndepărtat de grupul nostru vesel și m-am așezat lângă el fără sa spun nimic. Nu am avut curajul să-i adresez nici un cuvânt sau să-l întreb ce s-a întâmplat dar am vrut să-i arat ca ma are alături. Poate se gândea la băiatul pierdut…
Tata și mama s-au căsătorit când fiecare aveau deja câte un copil: tata un băiat și mama o fata. I-au unit o mătușa din partea mamei, așa cum era pe atunci, gândindu-se ca doua destine încercate deja ar putea avea o viața buna împreuna…Si au avut, doar ca necazurile au venit peste ei din multe direcții și pe neașteptate…Băiatul tatei a trai 14 ani, apoi dintr-o data a început sa aibă dureri puternice de burta și febra. L-a dus la cel mai apropiat spital, cam la 30 de km. distanța, cu o căruța, (unicul mijloc de transport disponibil la vremea aceea) și când au ajuns l-au băgat direct în operație…Dar, era prea târziu…Avea peritonita și tata l-a privit murind în brațele sale, simțindu-se neputincios. A închis durerea în adâncul sufletului și s-a întors sa crească copilul altuia. Un timp…Apoi rând, pe rând, am apărut noi, celelalte fete…Eu la o distanța de 10 ani de ultima si de 19 de cea mai mare. Am fost o greșeală, spunea mama…Pe mine nu m-a deranja asta. Știam ca în acele vremuri sa faci un copil la 41 de ani nu era tocmai ușor si nici bine văzut de lume. Dar m-am simțit mereu atât de iubita de părinti, de surori, de vecine (care si ele aveau o anumita vârsta) încât nu am considerat niciodată ca as fi fost o povara sau un dar nedorit.

Iar tata a fost pentru mine un exemplu permanent, o persoana care nu a încetat nicio clipa sa ma uimească. Un om învățat, as putea spune pentru ca 7 clase pentru anii 1920-1930, deși erau obligatorii după reforma învățământului din 1924, însemna destul de mult. Conform celor precizate de Cătălin Botoşineanu, directorul filialei judeţene Iaşi a Arhivelor Naţionale, „statisticile din perioada interbelică arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%. Între 1921-1932 doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2 în şcoli normale, 0,3 în seminarii, restul în şcoli profesionale“. De fapt, era capabil sa ma ajute la matematica în clasele primare, știa istorie si geografie.
Respectul sau pentru semeni, mi l-a transmis si mie mai ales ca nu pierdea nicio ocazie de a-mi aminti sa-i salut pe toți cei cu care ma întâlneam pe drum, sa le vorbesc cu blândețe si sa le răspund politicos. Si cred ca doar credința sa nestrămutată în Dumnezeu l-a ajutat sa suporte totul cu stoicism, sa nu se plângă si sa accepte tot ceea ce viata i-a scos în cale. Nici în ultimele clipe, bolnav fiind nu s-a văitat, nu a crâcnit. Ne-a povestit doar ca a visat un cor de îngeri si pe Maica Domnului care-l aștepta sa meargă la Ea.
Mi-a fost greu fara el…Încă îmi mai este, chiar daca a trecut destul de mult timp. As fi vrut sa-l fi cunoscut mai bine, sa-i fi spus ca-l iubeam si ca era pentru mine un izvor de putere si de smerenie. As fi vrut sa-i fi fost mai aproape, sa-l fi mângâiat mai des.
Poate acum știe tot ce simt, tot ce nu i-am spus cât a fost în viata!
Iubiți-va si prețuiți-va părintii când îi aveți! Nu poate exista ceva mai sfânt…

Suzi…

albert camus

Se mutase de curând în scara vecina. O femeie mica, grăsuță, cu parul scurt si ochelari cu rame rotunde. Are si un fiu la fel de grăsuț pe care nu as putea sa-l descriu prea bine pentru ca l-am văzut de foarte puține ori.

Într-o zi Suzi, asa o cheamă pe femeia grăsuță, m-a oprit sa ma întrebe daca știu cine ar trebui sa faca curățenie în garaj. Parea pusa pe cearta însa eu i-am răspuns calm ca vine o firma o data la trei luni si i-am dat numărul de telefon sa sune în cazul în care vrea sa reclame ceva. Imediat s-a liniștit si ca si cum brusc am devenit o persoana de încredere, a început sa-mi povestească…Multe…Mai întâi, despre vecinul din fata ei care în mod sigur are gândaci în casa. I-a văzut ieșind pe sub usa si gândindu-se ca e un mizerabil a făcut fotografii prin geamul ei în bucătăria vecinului pe care mai apoi le-a trimis proprietarului. Apoi, se întreabă de unde are el atâția bani? Vine acasă într-o mașina decapotabila si l-a văzut fiul sau la o terasa cum tot comanda si nu se mai oprea. În mod sigur se ocupa cu trafic de droguri, a concluzionat tot ea.

Eu îmi mai exprimam uimirea uneori printr-un „Vai! Chiar asa?!”. Oricum, nu as fi avut timp sa spun mai multe printre atâtea cuvinte care se rostogoleau cu repeziciune unele după altele.

Apoi ma întreabă iar.

– Dar pe vecinul de la 2A îl cunoști?

– Nu, răspund eu.

-Cum nu? Dar de câți ani locuiești în blocul asta?

-De zece ani.

-De zece ani si nu-l cunoști pe ala care locuiește cu maica-sa si cu sora-sa si de care toată scara se teme??!

– Pai de ce se tem? întreb eu mirata

-Cum de ce? Din casa lor se aud mereu țipete si bufnituri si trântituri, știi tu…zgomote ciudate. În mod sigur le mai „altoiește” pe cele doua.

-Si de ce le este frica celor de pe scara?

-E violent…Dar știi ce? L-am dat în judecata…

-Pentru ca tipa si se aud zgomote ciudate din casa? am întrebat uimita

-Nuuu, pai nu știi ca Duminica au venit pompierii? Si fara sa mai aștepte răspunsul meu, a continuat. Era o mașina parcata lângă poarta garajului ce stătea de mult timp acolo. Parea părăsita, fara stăpân dar era a lui.

-A cui? reușesc eu sa întreb

-A lui, a vecinului de la 2A si a luat foc.

-Vecinul???!!

-Nu femeie. Masina abandonata. A luat foc asa dintr-o data si cum eu stau la etajul unu, tot fumul a intrat la mine în casa. Eu am probleme cu plămânii asa ca a trebuit sa merg la urgenta ca nu mai puteam respira. Știi? Eu sunt pensionata pe caz de boala. Am lucrat câțiva ani în curățenie, apoi am făcut ceva cursuri si am lucrat ca asistenta medicala într-un spital mare. Asa am reușit sa cresc singura trei copii: unul locuiește cu mine, fata e în capitala, iar altul într-un oras mai îndepărtat si e un nesimțit.

În sfârșit…Cei de la urgente s-au autosesizat si au depus plângere asa ca l-au dat în judecata.

-Spitalul?

-Da, spitalul. Ca sa-mi plătească consultația si tratamentul.

-Nu se plătesc din asigurarea de sănătate?

-Ba da, dar e vina lui si trebuie sa-mi plătească daune morale, psihice si fizice. Nu eu am cerut asta ci spitalul. Acum, aștept sa ne întâlnim la proces dar maica-sa nici macar nu ma saluta. De parca as avea eu vreo vina ca are un copil nebun…spune  supărata.

Dar pe vecinul din blocul din fata îl știi?

-Care vecin?

-Unul înalt, frumușel cu un BMW…Auzi? Da tu nu vezi oamenii când mergi pe strada?

-Ba da, dar ma gândesc la ale mele. Ce-i cu el?

-Nici ala nu ma mai saluta.

-Pai cum asa? Doamne, ce oameni! am spus prefăcându-ma surprinsa si afectata.

-Vezi locul asta de parcare pentru persoane cu handicap din fata? Este al meu ca am si pensie de handicap. Ei bine, într-o zi, si-a parcat mașina pe locul meu. Si cum am întrebat în stânga si în dreapta a cui este  dar nimeni nu a știut sa-mi spună, am chemat politia si i-au luat-o. E drept, ca mașina mea era parcata în garaj dar e locul meu …Si…de atunci, nu ma mai saluta…Hei, cine-i asta care a trecut acum, ca n-am mai văzut-o pe aici?

-Nu știu…

-Hmmm….păcat. Acum te las fata draga ca trebuie sa urc la vecina de la trei ca  sa-i spun si ei noutățile.

Si s-a dus…Am ramas câteva minute în mijlocul holului uitându-ma fix în locul în care tocmai a stat. Parea ca am scăpat din mijlocul unui torent si aveam nevoie de putin timp sa-mi revin. Femeia aceasta, ori are un spirit civic exacerbat ori principala ei grija e viata altora, am gândit. Oricum, e genul de persoana pe care ori o aprobi mereu ori o ocolești cu grija, ca de greșit toți greșim si nu e prea indicat sa fie ea prin apropiere când se întâmpla.