11 Mai

„Medicul îngrijește, natura vindeca” spunea Hipocrate, părintele medicinii. El este primul care corelează religia cu știința susținând ca posturile ajuta de fapt pacienții sa duca o viată sănătoasă. De fapt daca facem un simplu calcul observam ca posturile împreuna cu zilele de miercuri si vineri ale fiecărei săptămâni, însumează jumătate din numărul zilelor dintr-un an.

În 1903, Thomas Edison afirma ca medicii viitorului nu vor mai prescrie medicamente ci îi vor instrui pe pacienți în privința dietei si a prevenirii bolilor. Din pacate predicția lui nu doar ca nu s-a adeverit însă consumul de medicamente a crescut considerabil, cheltuielile globale privind medicamentele prescrise depășind astăzi un trilion de dolari. Dr. Colin Campbell afirma ca aceste medicamente prescrise ucid mai multi oameni decât accidentele rutiere. Tot el este cel care recomanda alimentația în mare parte vegetariana.

Descoperirea telomerilor în 1980, aceste structuri de ADN aflate la capetele cromozomilor, au făcut posibila înțelegerea mecanismelor de îmbătrânire si ce anume poate le poate accelera sau frâna. Astfel, Elizabeth H. Blackburn, care împreuna cu alti doi biologi americani au primit premiul Nobel în anul 2009, susține ca prin conceptele de iertare, de post, de compasiune si de rugăciune, precum si alimentația bazata pe fitonutrientii din fructe si legume, pot adagua ani vieții noastre prin creșterea lungimii telomerilor. Ea afirma ca lungimea telomerilor este de fapt „un sfânt potir al stării de bine cumulative.” Aceasta demonstrează ca principiile crestine nu sunt doar niște indicații religioase ci au o puternica conotație științifica.

9 Mai

S-a ridicat stadiul de alarma în Spania. Unele provincii însă mai pot păstra anumite restricții ca de exemplu închiderea barurilor si a restaurantelor la ora 24.00 sau limitarea reuniunilor la doar șase persoane. Chiar si asa, pe strazi nebunie. Tinerii au ieșit sa sărbătoreasca alungirea lanțului cu câteva verigi. Se vor bucura de câteva luni de asa zisa libertate. E normal. Încep vacantele si Spania fiind o tara a cărei economie este bazata în proporție destul de mare pe turism (15% din PIB) are nevoie de bani la buget. Nu se poate vorbi în niciun caz de revenirea la o normalitate. Nu mai exista asa ceva…

Îmbătrânesc mama…

Îmbătrânesc mama. Încep sa te înțeleg mai bine. Au apărut riduri pe care nu-mi place sa le privesc dar ma consolez cu ideea ca fiecare vârsta are farmecul ei si ca suntem obligați sa trecem prin toate etapele vieții. Si pe mine ma dor oasele uneori, ma copleșește trecerea prea rapida a timpului si ma simt lipsita de energie în a numite momente. Si eu sunt îngrijorata pentru viitorul copilului meu. Îl vad cum creste si ma gândesc la ziua în care n-am sa-i mai pot fi sprijin ci povara sau la ziua în care-l voi lasa singur. Spuneai tu cândva: „cel mai greu e sa ajungi la vârsta la care simți ca ești ca o desaga pe umerii copiilor tai.” Chiar si asa, îmi doresc sa trăiesc până atunci sa ma pot bucura de toate transformările care vor aparea în viata sa, sa-l vad ca devine înțelept, ca-si afla sensul propriei existente.

„O fi ușor de zămislit un pui de om când e dorit,
Dar cât de greu e să ți-l crești, să-l întărești, să-l șlefuiești…
Să știi că sub un fir de vânt nu se apleacă la pământ,
Sau chiar dacă s-ar apleca, să știi că se va ridica.
E-așa frumos când e micuț, un îngeraș în legănuț,
Când vorba-ncepe să îngâne, când șade numai lângă tine,
Cu mâinile pe după gât, când lumea lui ești tu și-atât,
Când zâmbetul îi prisosește și nici nu știe la ce crește.
E o comoară-ntre comori, cu primii lui doi dințișori,
Cu nasul cât un năsturel, gurița cât un mugurel,
Cu plete rare, mătăsoase și cu fălcuțele pufoase,
Cu ochișori limpezi, mirați și-atât de des înlăcrimați.
Dar cât de greu când plânsul său va revărsa în plânsul tău,
Când vei simți, printre suspine, durerea lui cum doare-n tine,
Când seva neodihnei tale va fi hrana odihnei sale
Și câtă veghe-al apăra de însăși inocența sa!
Mirosul lui de prunc curat, pe suflet îți va fi-ncrustat,
O să-l adormi la sân cântând, sau pe picioare legănând,
Va râde cu îngeri-n somn, de parcă n-ar fi pui de om,
Ci pui de Dumnezeu, plăpând, Hristos în poala ta crescând.
Dar când va face primul pas va fi întâiul bun rămas,
Cu fiecare pas ce vine se va îndepărta de tine,
Cu fiecare clipă-n parte va fi c-o clipă mai departe,
Și-n orișice îmbrățișare va fi un strop de-ndepărtare.
Va fi acea IUBIRE pură, neîntinată de măsură,
Izvor de har și de puteri, cea mai adâncă-ntre dureri,
Blagoslovită în rugi sfinte, stăpână-n suflet și în minte,
Balanța între rău și bine, cu mult mai tare decât tine.
Căci pruncul tău nu e al tău, e-un suflet dat de Dumnezeu,
Dar din Iubire spre Iubire, o jertfă mai presus de fire,
De treci prin Rai, de treci prin Iad, să-l ocrotești cu-același drag
Până ți s-a-ncheiat zidirea… și-atunci ți-ai împlinit menirea!” —- Liliana Burac

Îmbătrânesc mama. Încep sa înțeleg ceea ce parea de neînțeles si sa trăiesc clipele mai calm, mai așezat, sa privesc oamenii cu mai multa îngăduință. Greșelile pe care le fac unii nu mi se mai par atât de mari, atât de neiertat. Si pe ale mele am învățat sa le trec cu vederea. Nici filmele pe care le vad si cărțile pe care le citesc nu mai sunt la fel. Cele de dragoste sau aventura, au ramas undeva în urma. Acum interesele mele se îndreaptă catre sociologie, istorie, politica, psihologie. Teme plictisitoare pentru vârsta tinereții. Atunci vrei sa-ti trăiești viata cu toata forța nu sa o pricepi.

Îmbătrânesc mama. Cred si-mi apar credința. Pildele încep sa capete alt sens, versetele devin izvor de înțelepciune, psalmii îmi devin rugăciune, si fiecare zi o încep cu un „Doamne ajuta”. Poate ca apropierea de sfârșitul drumului si plecarea celor dragi, ne face sa căutam răspunsuri si sa ne punem speranța în existenta sufletului de dincolo de moarte. Poate ca de la o anumita vârsta toata frumusețea vieții vine din filozofie si spiritualitate.

25 Aprilie

Aceasta perioada dintre Duminica Floriilor si Învierea Domnului sintetizează toata structura sufletului omenesc, toata firea noastră schimbătoare, toata ipocrizia noastră. Ultima minune a lui Iisus, învierea lui Lazar care a fost nu doar în duh ci si în trup, a fost atât de uimitoare încât a aduna o mulțime de oameni la intrarea Mântuitorului în Ierusalim. Aceștia l-au primit cu bucurie si cu ovații iar Domnul Iisus deși smerit, blând si discret, S-a purtat totuși ca un adevărat Stăpân caci a restabilit ordinea în templu si a redat demnitatea acestuia transformându-l din „peștera de tâlhari” în „casa de rugăciune”.

Însă doar după o săptămână, aceeași mulțime care s-a bucurat la vederea Lui, care L-a adulat si l-a iubit, a strigat „Răstignește-L!”, L-a scuipat, L-a insultat, L-a lovit, I-a pus coroana de spini si L-a răstignit pe cruce. Cum poti trece în atât de puțin timp de la dragoste la ura, de la loialitate la trădare, de la blândețe la violenta? Acel Drum al Crucii în care fiecare pas a însemnat trădare, batjocura, renunțare, umilința, singurătate, s-a încheiat cu dragostea deplina a Domnului pentru noi cei care avem dreptul de a alege între iubire si ura. În loc sa-si arate puterea, Iisus a preferat sa îmbrățișeze lumea toata si sa-i ierte pacatele. Vom fi noi vreodată capabili de o astfel de iubire, de un astfel de sacrificiu?

Pinul si stejarul

Era odată un munte înalt, atât de înalt încât nu i se vede vârful; întâi pentru ca privirea nu putea ajunge atât de sus, apoi pentru ca vârful era mereu acoperit de nori. Doar vântul putea sa ajungă la acea înălțime. Pe versanții muntelui, tot mai sus existau de asemenea pietre strâns lipite una de alta din cauza frigului si printre ele, își aveau rădăcinile doi copaci. Aceștia erau foarte curajoși deoarece erau singurii care locuiau la asemenea înălțime, într-un loc acoperit mereu de nori, si-n care razele soarelui abia ajungeau. Cei doi copaci stăteau unul lângă altul si amândoi erau înalți; atât de înalți ca nici macar cu imaginația nu le puteai vedea coroana.

Unul dintre ei era un stejar, foarte elegant, dur, serios si tare mândru. Se credea cel mai puternic și mai frumos copac din întreaga lume. Lângă el, celălalt copac era un pin, de asemenea foarte elegant, dar nu la fel ca stejarul si nu la fel de puternic. Era mai moale, mai fragil, mai umil. Doar vârfurile ramurilor erau la aceeași înălțime. Oricum, stejarul se considera cel mai puternic dintre ei doi.

Într-o zi de decembrie, (aceasta era cea mai rece lună), a început sa sufle si sa sufle, un vânt sudic si ambii copaci au simțit că acest vânt nu era același ca în fiecare zi; era mai cald decât vânturile sudice dar si mult mai puternic. Atunci stejarul si-a spus lui însuși:

„Cu forța, cu puterea mea nu există vânt care să mă sperie”.

Pinul, care era mai modest și-a spus:

„Vântul acesta este periculos, nu se calmează ci mai degrabă crește în intensitate. Nu îmi place asta”.

Si vântul a început sa sufle din ce în ce mai tare. Atât de tare încât unele pietre s-au mutat de la locul lor și altele chiar s-au scufundat în pământ. Norii se mișcau cu o asemenea rapiditate încât se vedeau doar pentru o clipa si apoi dispăreau. Apoi vântul a devenit și mai puternic. Stejarul nu se temea. Era puternic, dur și se credea capabil sa înfrunte orice intemperie. Pinul care era mai moale a început să se îndoaie și să se îndoaie și chiar existau momente în care vârful sau atingea pământul, iar din cauza asta simțea o durere mare, dar nu se rupea. Stejarul însă, era atât de rigid si de încrezător în forțele proprii încât nu se lasa îndoit si din aceasta cauza a început să crape și să-și piardă ramurile.

Pinul l-a observat și a spus:

„Lasă-te aplecat, ca să nu te rupi!”

Dar mândrul Stejar, i-a răspuns:

„Nu. Sunt puternic și nu mă voi apleca, voi suporta. Vei vedea”.

Pinul nu si-a rupt nicio ramură, dar stejarul a început să le piardă pe ale sale și chiar a pierdut o parte din trunchi. Atunci Pinul i-a spus:

„Prietene, dacă nu te apleci, te vei prăbuși. Nu te împotrivi!”

Și Stejarul a răspuns:

„Nu voi permite corpului meu, frumos și elegant, să se îndoaie”.

Vântul sufla mai tare. Atât de tare, încât cuvintele nu se mai auzeau; se auzea doar șuierul puternic care-ti tiuia în urechi. În acel moment, Stejarul a început să se rupă în două. Pinul, văzând acea situație, a decis să se aplece la maxim și astfel, când s-a apropiat, a reușit să susțină greutatea Stejarului și sa împiedice ca acesta să se rupă. Astfel, Stejarul cel mândru a putut tolera imensa furie a vântului.

Încetul cu încetul, după mai multe zile, totul s-a liniștit. Pinul simțea o mare oboseală, nu numai datorita luptei cu forța vântului , ci și datorita greutăți enorme a Stejarului, care si-a sprijinit trunchiul pe el. Când furtuna a încetat, Stejarul a reușit să se îndrepte dar Pinul a ramas încovoiat cu ramurile atingând pământul. Stejarul își pierduse si el o parte din trunchi, multe frunze și ramuri, dar era încă în picioare și când a văzut pinul îndoit a spus:

„Ce bun prieten ești tu! Te-ai sacrificat pentru mine, cel care mereu te-am disprețuit pentru slăbiciunea ta dar tu mi-ai arătat ca tocmai slăbiciunea este cea care ne dă cea mai mare forță în unele momente din viață și că trebuie să fii flexibil ca sa poti suporta cele mai puternice furtuni. M-ai învățat că puterea sta în prietenie și toleranță. Mulțumesc, drag prieten! În realitate, dintre noi doi, tu ești cel mai puternic si cel mai frumos, chiar asa încovoiat.”

Și așa, după acea groază sperietură, cei doi copaci au ramas prieteni pe vecie ținându-si unii altuia companie și luptând cu toate forțele dezlănțuite ale naturii.

Autor necunoscut (în ciuda căutării)

Traducere (cu permisiunea acestuia) de pe blogul https://elambigudelyoga.wordpress.com/

22 Aprilie

Suntem prinși într-un iureș de informații care ne fac sa trăim cocârjații, înfricoșați, contrariati. Chiar si asa, suntem departe de ceea ce bunicii si părinții nostri au trait. Poate ca noi am fost în realitate generația cea mai favorizata: fara război, fara foamete, fara deportări, fara sa simțim prea mult repercusiunile dictaturii. Marea noastră problema este ca am fost nevoiți sa asistam uimiți la o transformare profunda a societății pentru care probabil nu am fost pregatiti si am trecut de la o autoritate totalitara la o prăbușire a autorității: alegatorii contesta autoritatea guvernanților, credincioșii contesta autoritatea bisericii, pacienții contesta autoritatea medicilor, elevii si părinții contesta autoritatea profesorilor. În realitate negam orice forma de autoritate, ne acordam drepturi pe care nu le avem, încercam sa ne impunem punctul de vedere în mod agresiv si răsturnam scara valorilor sociale transformând peste noapte normalitatea într-o minoritate fragila. Ne îndreptam catre o noua forma de democrație sau catre un sistem totalitar mondial?

Gânduri…

Vine o zi când pare ca nu mai ai nimic de spus si când tot ce se întâmpla în jur nu are niciun efect asupra ta. O împietrire a sufletului ar spune unii. Poate e doar un scut de autoapărare, o metoda de a fugi de suferința, de durere. Lași totul sa treacă…Doar din când în când, câte o lacrima coboară încet pe obraz si nu știi de ce. Alteori începi sa plângi când cineva, care nici macar nu face parte din cercul tau de prieteni apropiați, îți povestește propriile trăiri sau vreo întâmplare ce-i întoarce viata cu susul în jos. Si lacrimile tale nu se stie daca sunt pentru acel cineva sau doar au găsit o fisura în carapacea sub care ti-ai ascuns sufletul…

…………………………….,,…………………….

Spun psihologii ca nu ar trebui sa ne învățam copii sa fie mereu într-o competiție cu ceilalți pentru ca asa pot deveni mândri si egoisti. Dar viata nu este o eterna competiție? Nu ar trebui sa-ti dorești în permanenta sa te autodepășești? Trecerea noastră pe pământ nu ar trebui sa fie ca un urcuș catre un pisc spiritual? Poate ca au dreptate. Poate ca întrecerea ar trebui sa se dea doar cu tine însuti…

……………………..,,……………………….

Este greu de înțeles de ce părinții refuza predarea religiei în scoli. Ar putea privi ora de religie ca pe o metoda de învățare a unor percepte morale care sa le fie copiilor ghid în viata. Oare ce părinte nu-si dorește ca fiul sau fiica sa sa nu minta, sa nu fure, sa nu faca jurăminte false? Ne opunem unor principii care ne-au călăuzit timp de doua mii de ani si acceptam ceea ce ni se impune: orele de educație sexuala. Si în timp ce noi orbecăim cuprinși de temeri si incertitudini datorita informațiilor alarmiste care ni se transmit zilnic, în America se discuta posibilitatea ca minorii sa poată opta pentru schimbarea sexului, la orice vârsta, fara a mai avea nevoie de acordul părinților.

Se produc transformări radicale în societate dar oare suntem noi, ca indivizi pregatiti pentru lumea pe care o reconfiguram? Si daca da, atunci de ce a crescut atât numărul celor care suferă de depresie, rata sinuciderilor, numărul bolnavilor de cancer sau a celor cu afecțiuni cardiovasculare? Nu este aceasta oare o consecința a faptului ca ne degradam în mod voit acest templu a lui Dumnezeu care este corpul nostru? Lumea aceasta pe care o prefiguram în care predomina satisfacția contagioasa a lucrurilor ușor de obținut, si-a pierdut simplitatea, acea normalitate în care predomina iubirea, iertarea, moralitatea, dragostea pentru natura…Cred ca avem nevoie de o resetare profunda a conștiinței noastre.

4 Aprilie

Grăbiți-va sa iubiți sufletele! Vine o zi când pleacă si nu se mai întorc. În urma lor nu rămâne altceva decât amintirea momentelor petrecute împreuna: anumite gesturi, anumite cuvinte, anumite priviri, si cam atât…Poate si ceva obiecte pe care ei le-au creat sau pe care le-au adunat. Si fiecare gol lăsat în suflet de plecarea cuiva drag rămâne gol chiar daca Dumnezeu ne trimite alte suflete pe care le putem iubi pentru ca sa ne putem scrie toata povestea.

28 Martie

Unii au spus: „Cu sudoarea frunţii mele voi uda câmpul, şi acesta va fi felul meu de a-l lăuda pe Creator.” Dar a venit diavolul şi le-a şoptit cu vocea mieroasă: „Va trebui să cari stânca asta până în vârful muntelui în fiecare zi şi, când vei ajunge sus, ea se va rostogoli din nou până jos”. Iar toţi cei care credeau în diavol au spus: „Viaţa nu are nici o noimă, e repetarea aceleiaşi sarcini.” Iar cei care nu credeau în diavol au răspuns: „Atunci am să încep să iubesc piatra pe care trebuie să o car până în vârful muntelui. Astfel, fiecare clipă lângă ea va fi o clipă petrecută lângă ceea ce iubesc.” Ofranda este rugăciunea fără cuvinte. Şi, ca orice rugăciune, ea cere disciplină – dar disciplina nu este sclavie, ci alegere.

Paulo Coelho în Manuscrisul găsit la Accra

A trecut un an…

Pe 28 martie 2020 se împlinea aproape o luna de când lumea era terorizata de apariția noului virus si doua săptămâni de când tari precum Spania, Italia, România, intraseră în carantina totala. La acea vreme, un internaut, Paul Cretu, scria:
„Uniunea Europeană este un concept gol, țările au fost lăsate de izbeliște, Italia plânge, Spania plânge, Germania se închide în ea și nu vrea să dea nici o mască din cele pe care le produce. Fiecare țară este pe cont propriu. Atunci de ce și cui ne-ați vândut la suprapreț? Multiculturalism, corectitudine politică, LGBT, multă ură, ne-ați distrus industriile, le-ați adus pe ale voastre pe care acum le închideți. Dar mai ales ne-ați stârnit unii împotriva celorlalți, ne-ați încăierat. Iar acum noi trebuie să ne împăcăm cu noi înșine.”

Italia era în colaps. Cuba, China si Rusia trimiteau ajutoare materiale si umane (toate trei fiind tari comuniste). Germania si Franta încă se mai gândeau. Si micii sau marii întreprinzători se reprofilau: în producerea de masti, de materiale dezinfectante, de echipamente de protecție, de izolete…O întreaga afacere globala s-a dezvoltat începând din acel moment. Erau cumpărate aparate de testare, reactivi si unii oamenii dădeau dovada de solidaritate. Se donau bani, se puneau la dispoziție spatii de cazare pentru medici, se trimiteau mesaje de încurajare:

„Nu insultându-ne si judecându-ne unii pe alții vom putea lupta contra tuturor nenorocirilor care vin peste noi ci fiind uniți, toleranți si ajutându-ne unii cu alții. Poate a sosit momentul sa meditam mai mult la faptele si cuvintele noastre…”

„O îmbrățișare, o vorba buna, o încurajare, o fapta, fac bine nu doar celor cărora le dăruim ci si sufletului nostru. Daca nu suntem în stare sa oferim ceva din toate astea, orice rugăciune este zadarnica…”

„Daca veți fi optimiști, vă va fi ușor si sa iubiți, si sa iertați si sa vă jertfiți viata.” Nicolae Velimirovici

„Nu renunță niciodată la speranță. Furtunile îi fac pe oameni mai puternici și nu durează o veșnicie.” – Roy T. Bennett

Personalul medical se transformase peste noapte din hoți, șpăgari, jigodii, idioți si multe altele în eroi. Peste doar o săptămână erau „adulati” iarăși cu aceleași invective… Cât de ipocriti putem fi!!!

În Spania, orașele erau pustii si sinistre. Timp de doua săptămâni toti, cu excepția celor ce prestau servicii de maxima importanta, au stat închiși în casa. În ochii oamenilor se citea spaima. Magazinele erau golite automat de produsele bazice ca si cum ar fi urmat un cataclism nuclear.

Au apărut primele teorii ale conspirațiilor si lumea a început sa se revolte încercând sa sa găsească vinovați în personalul medical, în cei din diaspora care se întorceau acasă, în guvernanți, în biserici…Erau aruncate tot felul de acuzații în mediul online si asta demonstra ca de fapt nimic nu se schimba în structura noastră interioara.

„Cred că cel mai mare pericol nu este virusul în sine. Umanitatea dispune de toate cunoştinţele ştiinţifice şi de uneltele tehnologice pentru a birui virusul. Problema cu adevărat majoră este demonul nostru lăuntric, ura noastră, lăcomia şi ignoranţa.

Mă tem că oamenii reacţionează la această criză nu cu solidaritate globală, ci cu ură, învinuind alte ţări, învinuind minorităţi etnice şi religioase.
Dar eu sper că vom fi capabili să ne dezvoltăm compasiunea şi nu ura, să reacţionăm cu solidaritate globală, care va dezvolta generozitatea noastră de a ajuta oameni aflaţi la nevoie. Şi sper că ne vom dezvolta abilitatea de a discerne adevărul şi nu vom da crezare tuturor acestor teorii ale conspiraţiei. Dacă vom face asta, nu mă îndoiesc că vom birui cu uşurinţă această criză.” spunea Profesorul Yuval Noah Harari este autorul volumelor Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului şi 21 de lecţii pentru secolul XXI pentru Deutche Welle.

La acea vreme, multi credeau ca în tot acel rău exista si o componenta pozitiva, ca tot ceea ce se întâmpla avea darul de a ne trezi la realitate si de a face schimbări esențiale în modul nostru de a ne raporta la lumea în care trăiam, de a ne transforma superficialitatea în înțelepciune si egoismul în altruism, de a înțelege ca lumea noastră interioara ar trebui sa fie în deplina armonie cu cea exterioara.

Dar „există un trio diabolic în om, care este implacabil, de neînlăturat, cooperant şi concordant, mândria, invidia şi ura; mândria care ne face să ne închipuim că merităm toate bunurile pe care le posedă alţii; invidia că unii sunt admiraţi în timp ce noi suntem trecuţi cu vederea; şi ura, pentru că tot ceea ce li se oferă altora diminuează partea care credem că ni se cuvine nouă.” (Charles Caleb Colton) Asa ca, după un timp, când vremea ispitirii a trecut, lumea a uitat ca răutatea erodează propriile suflete si a redevenit ceea ce a fost. În plus, a început sa se obișnuiască: cu masca, cu restricțiile, cu distanțarea uitând ca orice obișnuința, devine periculoasa la un moment dat pentru ca nu-ti mai pui întrebări, nu mai chestionezi deciziile altora cu privire la viata ta ci doar le accepți.

„Poţi crea un sistem totalitar cum nu a mai existat vreodată. Dacă ştii ce citesc sau ce privesc la televizor, ai idee despre gusturile mele artistice, despre opiniile mele politice, despre personalitatea mea. Dar tot este limitat. Acum să ne gândim că ai posibilitatea să îmi monitorizezi temperatura corpului sau tensiunea arterială şi bătăile inimii în timp ce citesc un articol sau privesc programul online sau la televizor. Atunci poţi şti ce simt eu în fiecare moment. Aceasta ar putea duce cu uşurinţă la apariţia unor regimuri totalitare distopice.
Nu este inevitabil. Putem preîntâmpina asta. Dar pentru a împiedica apariţia unor astfel de regimuri trebuie în primul rând să realizăm primejdia şi, în al doilea rând, să fim atenţi cu ce permitem să se întâmple în această stare de urgenţă în care ne aflăm.” Yuval Noah Harari pentru Deutche Welle. (Digi 24)

Exista riscul ca parte dintre libertățile noastre pe care le cedam acum sa nu le mai recâștigăm niciodată si cred ca lumea are nevoie mai mult de spălarea mintii, a sufletului, a spiritului si a conștiinței decât de spălarea mâinilor…