Coincidente…

Nu exista coincidente, exista doar drumuri care duc spre același loc, alegeri care duc în același punct independent de voința sau gândul nostru. Lasam întâmplări, trăiri, persoane…mai ales persoane…pe care credem ca nu le vom mai vedea si pe care le întâlnim apoi în locuri în care nu ne-am fi putut imagina niciodată ca ar putea fi…Coincidente…Poate. Eu cred ca e mâna nevăzuta a divinului care trasează linii sau desene ciudate pe harta personala a fiecăruia din noi. Nu e nici macar o consecința a gândurilor sau a alegerilor făcute ci pur si simplu o dovada ca anumiți oameni reprezinta o constanta în viata noastră, si ca pe parcursul drumului  îi vom reîntâlni de nenumărate ori. O dovada a faptului ca de ei ne leagă ceva…poate sentimente reprimate, poate regrete dintr-o viata anterioara, poate datorii karmice, poate iubiri interzise…

Josephine Baker

Nu am fost contemporana cu ea si nici nu as fi vrut pentru ca viata era destul de dura si complicata în acea epocat, însa în adolescenta am citit o carte despre viata ei care m-a fascinat, asa ca voi aminti astazi de ea…
Josephine Baker născută Freda Josephine McDonald la 3 iunie 1906 în Saint Louis, Missouri a debutat la Paris, cu 90 de ani în urma la Théâtre des Champs-Élysées, în La Revue Négre, cu un dans erotic ce avea sa revoluționeze lumea spectacolului.

Fara inhibiții, intuitiva, feminina, dotata cu o voce inconfundabila, Josephine a fost prima stea a muzicii pop si prima reprezentanta afroamericana care a urcat pe scena si care a devenit apoi vedeta internațională. A crescut în Harlem si de acolo a adus în capitala Frantei charlestonul. Se mișca, dansa, cânta cu un stil straniu, comic si unic întrecând astfel marile vedete ale timpului ca Valaida Snow y Elizabeth Welch. Înregistrează nenumărate discuri si joaca în multe filme devenind o vedeta de necontestat.
A fost invidiata de multi, dar si admirata de personalități ale vremii . Astfel Hemingway o numește “cea mai senzațională femeie pe care am văzut-o vreodată”, Picasso o descrie astfel: “Înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele”. Devine, pentru lumea anglo-saxonă, “Venus de bronz”, “Perla neagră”, Zeiţa creolă”, iar pentru Franţa, care îi acordă cetăţenia în 1937, “La Baker”.
La data de 2 iulie 1917, Josephine Baker va face cunoștință cu cruzimile unui pogrom în St. Louis, unde au fost uciși mai multe sute de afroamericani. Din acest motiv a fost nevoita sa părăsească țara si sa se stabilească în Europa, mai exact în Franta, devenind mai târziu o apriga militanta contra rasismului.
În anii ¨50 revine de multe ori în America si acorda sprijinul sau Miscarii pentru Drepturile Civile participând la demonstratii si boicotând cluburile separatiste. În 1963, participa alături de Martin Luther King Jr. în March on Washington fiind una dintre notabilii vorbitori ai acelei zile.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se înscrie în Crucea Rosie si susține mici spectacole în fata soldaților care luptau în Africa. Devine activă în Rezistența franceză. Participă la acțiuni de spionaj adunând informații de la diverși clienți germani, italieni sau japonezi, care intrau în barurile unde ea ținea spectacole. Mai mult, reușește să se infiltreze în rândurile ocupanților fasciști, fiind invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franța. A fost prima femeie prima americana decorata cu Croix de guerre.
Dupa război, înfiază 12 copii din toată lumea, încercând sa demonstreze cu acest „experiment de fraternitate” cum îl numea, ca persoane de rase diferite pot trai împreuna.
Dupa zeci de ani de respingere de către conaționalii săi si o viata de lupta contra rasismului, în 1973 reuseste sa susțină un spectacol pe scena de la Carnegie Hall in New York, fiind întâmpinata de ovațiile unui public aflat în picioare.

Viata ei a fost plina de încercari, de umilinte, de renuntari însa printr-o lupta apriga si permanenta a demostrat ca orice vis poate fi împlinit…

Copilarie…Un etern surâs

Chiar dacă basmele mi le citeam singura și jucăriile mi le inventam din cârpe și bucățile de lemn găsite prin atelierul tatei, copilaria mea a fost plina de Feti Frumosi si Ilene Cosânzene ce coborau când nici nu gândeai din vreo carte uitată pe masa sau la căpătâi. Pot spune, după atâția ani trăiți (unii destul de durerosi) ca a fost cea mai fericita perioada a vieții mele.

Crescută într-o margine de sat, într-o casa înconjurată de dealuri și vâlcele, pe malul Prutului, am trecut prin copilărie cu un etern surâs iar sentimentul care mă cuprinde când mă gândesc la acea perioada este de adevărata libertate. Ma vad ca o pasare ce putea sa zboare pâna în înaltul cerului, care putea să scruteze zările și să-și aleagă creanga pe care vrea sa se odihneasca. Niciodată, de-a lungul vieții nu m-am mai simțit atât de liberă, de fără griji, de…fericită. Acesta e cuvântul potrivit, fericită.

Fiind cea mai mica dintre cele patru surori, și apărută la mare distanță în timp fata de ele, dintr-o întâmplare (cum spunea tata) sau adusa de apele Prutului ce au inundat satul în același an al venirii mele pe lume, pot spune ca am fost o rasfatata. Pe mine nu mă punea mama sa adun iarba sau sa ajut la alte treburi pe lânga casa decât rareori, așa ca timpul mi-l petreceam colindând locuri neștiute de nimeni, făcându-mi casa cu vatra, masa și scaune într-o cariera de lut, explorând pietrele funerare din cimitirul evreiesc (acesta a fost revendicat după revoluție de Comunitatea evreilor din România și împrejmuit cu un gard înalt) și bineînțeles, jucându-ma cu copii ce locuiau la câteva sute de metri de mine. Eram cinci fete (doua Maricici, o Angela, o Mioara si eu) si trei baieti (un Ciprian, un Marin si un Duta) toti tigani. Câteodată, ne mai bateam însă de cele mai multe ori, la lăsatul serii, valea răsuna de glasurile noastre pline de veselie. Jucam „Tara, tara vrem ostași”, „Zidul”, „Ratele si vânatorii”, „De-a v-ați ascunselea” iar când am crescut mai maricei, jocul nostru preferat era „Flori, fete, filme sau băieți.”

Apoi, în vacantele de vara, la casele din jur, se mai adunau câțiva copii (veri mai depărtați) pe care, cât era ziua de lungă, îi aliniam pe prispa casei, și le dădeam teme, le puneam note, îi ascultam cum citesc sau îi verificam daca știu sa socoteasca. Era jocul meu preferat. Mama mereu se întreba cum de nu mă mai satur de ei și cum de făceau bieții copii tot ce le spuneam eu. Poate si de aceea, mai târziu, când mi-am pus întrebarea la ce liceu as vrea sa merg, prima mea opțiune a fost Liceul Pedagogic. Iar când nu făceam asta, îi duceam si pe ei prin toate ascunzișurile numai de mine știute descoperindu-le o lume pe care nu aveau cum sa o cunoască trăind la oras.

Când nu veneau verisorii, îmi petreceam zilele lungi și însorite alături de Mos Mitrita, baciul coborât parcă dintr-un tablou de Grigorescu cu fluierul și cusma lui de oaie. Alături de el, colindam dealurile, îi ascultam cântecele si visam la o viata ca-n povesti. Poate mi-ar fi plăcut sa pot spune acum, ca aveam conversatii interesante, ca-mi spunea cuvinte întelepte care sa-mi marcheze existența, însa el rareori vorbea. În schimb, la prânz, când mergeam cu oile la stâna sa se odihneasca si ele, făcea câte o mămăligă din făina furată de mine din camara mamei, o răsturna pe o bucata de lemn lustruit, punea pe masă urda, cas si mâncam pe saturate. Apoi mă lasa să dorm un pic într-un foisor construit special pentru mine. Acum, când stau sa ma gândesc la Mos Mitrita, îmi dau seama ca cel mai mult îmi plăceau tăcerile sale. Fără a fi în vreun fel cicalitor, îmi dădea timp sa-mi scult gândurile si sa-mi dezvolt imaginatia. Părinții mei au aflat mult mai târziu de aptitudinile mele de pastorita si au înțeles cu mirare ca știau foarte puține despre escapadele copilăriei mele, nu pentru că nu i-ar fi interesat ci pentru că viața lor, în acele timpuri, era extrem de ocupată.

Multe și nenumărate au fost isprăvile mele în vremea aceea dar nici eu nu mi le mai amintesc pe toate. Am rămas însă în suflet cu fericirea acelor clipe pe care am cauta-o deseori de-a lungul vieții. Singurul loc în care am mai găsit crâmpeie din ea a fost în copilăria mea…și poate de aceea, ori de câte ori m-am simțit doborâtă, m-am întors în satul natal.

„Cel ce-a avut o copilărie luminoasa și fericită, și-a adunat comoara nesecata în care-si gaseste mângâiere si-n cele mai dureroase clipe ale vieții.” – Wilhelm Wundt

LA MULȚI ANI COPILĂRIE!!!

25 Mai

Nu, nu suntem nicio clipa liberi…În fiecare clipa depindem de ceva sau de cineva. Fiecare decizie pe care o luam e conditionata iar dacă avem iluzia că uneori facem o alegere liberă, peste un timp înțelegem ca de fapt viata sau destinul ne-a îndreptat pașii către ea. Cred ca libertatea e cel mai mare vis, niciodată împlinit al omenirii…Ca si fericirea…

Si totusi, sa fiti fericiti în săptămâna care urmează!

23 Mai

Îmi propusesem sa scriu în fiecare zi măcar un gând dar nu am fost în stare. Sa fie oare vârsta de vina? Sa te simți golit de sentimente cu timpul? Sau poate și faptul ca nu mai citesc atât de mult ca în anii din urmă? Din idei, se nasc alte idei…Nu știu, nu mai știu. Și mă simt nelinistita, un pic ciudat, agitată…Situația aceasta cu limitele care ni se impun, încă mi se pare ireala si nu cred ca e chiar în regula. Ni se îngradesc totusi niste libertati…Stadiul de alarma…

În Madrid cei de extremă dreapta au ieșit pe străzi. Ei sunt anti: , anti-guvernare, anti-imigrație (mai ales asta), anti-autonomie, anti-feminism. De fapt, partidele naționaliste au început să câștige teren în ultimii ani, în mai multe state din Europa. Poate ca nu e chiar asa rau deși nu trebuie sa uitam de Hitler

Fac o marturisire…:). Am o fiica vitrega. Azi este ziua ei dar nu o pot vedea. Suntem incompatibile…După ani și ani, relatia noastra s-a transformat din calduta în rece și apoi în gheata…Cu toate acestea, îi doresc mulți ani fericiți! Hm…relatii complicate!

Treptele iertării…

Oamenii ne judeca….Cel mai adesea, raportându-se la ceea ce si-ar dori de la noi, sau după cuvinte, gesturi si nu după fapte, asa cum ar trebui. Uita foarte ușor un bine ce li s-a făcut pentru ca e mai simplu sa spui o înjurătură decât un mulțumesc. Noi însa, putem da dovada de o adevărată înțelepciune daca analizam cu obiectivitate întâi greșelile noastre fata de alții si abia apoi pe ale celorlalți fata de noi. Uneori, ceea ce ni se pare o atitudine jignitoare poate fi doar o reacție la acțiunile noastre…Si fara aceasta privire în oglinda prin care în afara de chip sa ne vedem si sufletul, fara o analiza minuțioasă a fiecărui rid al acestuia din urma, nu vom putea niciodată analiza cu rigoare, relațiile noastre cu ceilalți.

Apoi, luând-o în sens invers, fiecare cuvânt, fiecare gest, pot fi iertate. Mai rar faptele…Curios este ca-i iertam mult mai greu pe cei fata de care ne socotim datori. Poate pentru ca orgoliul nostru se simte îngenuncheat în fata cuiva care si-a dovedit mărinimia, ca si cum prin asta si-ar fi arătat imensa compasiune…mila. Si mila, e greu de tolerat.

Si ma duc cu gândul la treptele fericirii ale lui Nicolae Steinhardt:

„Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți.

Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.

Îi iubim foarte puțin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea și mărinimia noastră.”

Dorul

A fost ieri…dar scriu azi.

Cuvântul dor are origine în latină populară dolus – a durea. Lipsa cuiva drag , a ceva ce ne dorim cu disperare, amintirile despre copilărie, toate provoacă durere…Dor, durere, dorința…

În 13 mai 2015, România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Dorului. Inițiativa le-a aparținut membrilor trupei Vunk, care au vrut să dedice această zi tuturor celor care se simte departe de ţară, de cei dragi sau de copilărie.
„Frunză verde lămâioare,
Câtă boală-i pe sub soare
Nu-i ca dorul arzătoare;
Căci dorul unde se pune,
Face inima tăciune;
Face inimioara jar
Şi trăieşte cu amar.
Frunză verde şi-o alună,
Câtă boală-i pe sub lună
Nu-i ca dorul de nebună;
Câte boli-s pe sub soare
Nici una nu-i omorâtoare;
Numai dorul und’ se lasă
Face lacrimilor casă.”

Folclor romanesc .

”Cui îi e dor de mine” este întrebarea pe care Cornel Ilie și trupa Vunk o propun pentru Ziua Dorului 2020.
Întreb si eu: „Cui i-o fi dor de mine?”

„Dorul..are o splendida suveranitate în el, dar e un cuvânt al inimii numai, si nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului, si nu întotdeauna al faptei, te poarta când spre trecut, când spre viitor, te încarcă si de regrete si de speranța, îți face uneori de indurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie si e bine sa înduri. A plecat de la durere si a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a ramas prins de suflet”, spune Constantin Noica

Dorurile noastre toate, cine sa le înțeleagă?!!!