Nehotărâre

Si totuși, va las un gând chiar daca nu-mi aparține.

Nehotărâre – Ana Blandiana
Fiecare trăim doua, trei sau chiar patru vieti deodată,
Ne naștem, Doamne, atât de tineri, încât
Din miile de vieti posibile
Nu ni se poate pretinde
Sa știm alege doar una.
Animalele unei vieti vânează animalele celorlalte,
Peștii vieții mai mari înghit peștii vieții mai mici,
Crengile arborilor își sunt dușmane si se usucă-n hotare,
Soarele vieții a patra întuneca
Soarele-al treilea, soarele-al doilea,
Soarele prim.
Contrare, viețile se anulează una pe alta
Si, nehotărâți încă, si nematuri, murim.

O explicație…

Recunosc, nu mai am cuvinte. Nici opinii. Iar ca sa scriu asa doar ca un exercițiu (deși am mai făcut asta în trecut) nu prea-mi vine. Am traversat o perioada destul de ambigua si de anxioasa, probabil si din aceasta cauza lipsa aceasta dar e cumva ciudat si trist sa nu mai ai nimic de spus. În realitate nu prea vad viitorul, strălucit iar prezentul mi se pare sumbru si ma gândesc ca nu are sens sa va transmit si vouă starea mea. Oamenii au nevoie de zâmbete, de cuvinte de încurajare, de speranța nu de lamentări si de scâncete. Sper sa treacă…Deocamdată doar ma delectez cu scrierile voastre când am timp liber.

Ricardo…

Pe Ricardo l-am cunoscut într-o dupa-amiaza placuta de mai când soarele zâmbea printre pomii înfloriți si străzile erau pline de oameni ce iesisera sa se bucure de primăvara. M-am întâlnit cu mama sa la o cafenea si apoi ne-am îndreptat spre casa pentru a-mi face cunostinta cu cel pe care urma sa-l îngrijesc. Nu înțelegeam prea bine spaniola dar cred ca m-a întrebat daca sunt destul de curajoasa si mi-a spus ca spera sa nu ma sperii atunci când o sa-l văd.

Am intrat într-o casa mare cu trei etaje. Am urcat scările de marmură impresionată de ceea ce vedeam în jurul meu si ne-am oprit la primul etaj împărțit între o bucătărie mare cum doar prin filmele americane vezi, o baie, sufragerie si o camera de zi. Mi-am plimbat privirea roata doar atât cât sa vad într-un colț un pian cu câteva fotografii pe el, candelabrul din cristal, si apoi… Într-un scaun special adaptat, stătea Ricardo cu capul ușor aplecat într-o parte si saliva curgându-i în colțul buzelor. M-a privit cu ochii stralucind de emoție ca un copil ce se bucura de o jucarie noua si a ridicat mâna dreapta pentru a ma saluta. Mama sa a făcut prezentările iar el a cerut sa-i aducă o tablita pe care era scris alfabetul si a început sa-mi arate cu degetul, literele, una câte una: R-I-C-A-R-D-O. Aceea era una dintre metodele prin care comunica cu ceilalți. Cealalta, pe care aveam sa o folosim în conversatiile noastre mai târziu, era limbajul semnelor pe care a trebuit sa-l învăț. De fapt el m-a învățat

L-am privit câteva momente în tacere: era un baiat de 28 de ani cu trăsături frumoase dar cu un ochi imobil ce lacrima continuu, gura putin strâmba si jumatatea dreapta a capului, fara par. Nu era hidos, nu aveam de ce sa ma sperii dar cu siguranta aveam pentru ce sa simt compasiune. Apoi am văzut aparatul de aspirație si m-am uitat la gâtul lui ca sa vad daca are tracheostomie. Era acolo. Mai târziu aveam sa descopăr si gastrostoma prin care era alimentat. Nu felul în care arata îți dădea fiori ci viata pe care o trăia. Dar oare o trăia? În felul lui, da. Din amintiri. Îsi amintea tot pâna la momentul accidentului. Apoi nimic. Dacă îl întrebai ce a făcut ieri nu stia sa-ti raspunda, însă stia sa vorbeasca în engleza si în franceza, stia scoala la care a învățat, își amintea numele colegilor si mai ales al Luciei. Pe ea o pomenea des. La început nu am îndrăznit sa întreb cine era acea fata si ce s-a întâmplat cu ea. Mult mai târziu, aveam sa aflu ca a fost dragostea lui dintâi si de pe urma. Nu a mai apucat sa aiba altele.

Era o atmosfera sumbră în casa. Ricarda, (asa o chema pe mama lui), ma ajuta dimineața la curățenie, apoi se așeza pe canapea si stătea acolo toata dupa-amiaza. Era trista ca Livia, care până atunci îi fusese sprijin, se marita si o părăsea. La început mi s-a părut o dovada de egoism tristețea aceasta exagerată, si poate chiar era dar pe parcurs, când am aflat mai multe detalii despre viata acestei familii, am înțeles ca plecarea fiicei a însemnat de fapt, începutul sfârșitului si probabil, în adâncul sufletului, Ricarda intuia ca asta se va întâmpla. Dar nici nu putea sa-i pretindă Liviei sa renunțe la viitorul pe care l-a visat probabil de atâtea ori cu ochii deschiși, pentru a-si ajuta fratele. Ar fi fost un sacrificiu prea mare si deja facuse câteva: a renunțat la prima dragoste si la Univesitate. Acum, avea un drum al ei pe care trebuia sa-l urmeze. Unii oameni cad si nu se mai pot ridica. Aceștia au nevoie de ajutor dar daca nu sunt capabili sa recunoască asta atunci nimeni nu-i poate ajuta. Prea preocupați de suferința în care se scufunda, își petrec mare parte din timp plângând-si durerea si făcând abstracție de toate persoanele din jur care cerșesc un pic de atenție…Cam așa era Ricarda când am cunoscut-o…Nu se bucura de nimic: nici de nepoti, nici de cei trei copii, nici de nunta care se apropia. Privea îngândurata pe geam cu privirea pierduta în zare.

Ricardo, era fiul cel mic si pe el mama îl transformase în centrul atenției pentru ca era cel neajutorat si pentru ca doar sufletul unei mame poate pricepe câtă durere poate sa provoace un fiu condamnat sa trăiască în strânsă dependenta de cei din jur.

Acum când scriu, ma gândesc ca exista oameni care nu sunt tintuiti într-un scaun cu rotile, care pot mânca singuri, pot respira fără aparate, pot duce o viata normala si cu toate acestea sunt mereu dependenți de o alta persoana de care nu se pot desprinde. Poate de partenerul de viata, de părinți, sau de cercul de prieteni…O astfel de persoana era Emilio, fiul cel mare, care căzuse în patima drogurilor si a băuturii împreuna cu soția. Nu lucrau nici unul nici altul. Pe el îl mai lua tatăl din când în când la lucru, sa mai faca câte ceva dar mergea o zi si apoi renunța. Pe copii (o fata de 8 ani si un baiat de 3) îi ducea la bunicii materni sau îi lasa la Ricarda. Aici erau bine alimentati dar tristi pentru ca, așa cum am mai spus, atmosfera în casa era sumbră.

O familie bogata cu sapte masini în garaj dintre care trei marca Mercedes, cu o vila, asa cum am mai spus de trei etaje având lift interior pentru ca Ricardo sa poata fi transportat de la un etaj la altul, o vila a caror pereti ascundea o imensa suferinta. Ricarda îmi spunea adeseori:

„Vezi, oamenii care trec pe strada privesc aceste ferestre si se gândesc ca dincolo de ele este fericire, lipsa de griji si liniște dar ei nu știu ca eu ma simt aici ca într-o colivie. Nu-mi trebuie, nu mi-au trebuit toate astea. A fost orgoliul soțului, dorința lui de a arata lumii ca poate acumula tot mai mult. Si tot din vina lui trăim tragedia de astăzi. L-a luat pe Ricardo sa-l ajute la un acoperiș fara sa-l asigure cu nicio frânghie si copilul a căzut. Parte din emisfera cerebrala stânga i-a ramas împrăștiată pe caldarâm. Zece operații. Ma mir cum de mai trăiește. De fapt mi-am dorit foarte mult sa trăiască si de aceea am mers cu el la toti doctorii cunoscuți. Nu-mi dădeam seama atunci ca îl condamnam la o îndelunga suferința. Si pe el si pe noi toti, cei din jur. Nu puteam sa-l pierd. Nu pe el: cel mai mic, cel mai frumos, cel mai deștept…A fost fotomodel, a câștigat multe trofee la ciclism, stia sa cânte la pian, îi plăceau cărțile si fetele… Si acum? Ce e acum? O leguma. Nu mai vrea sa faca nimic. Nu mai depune niciun pic de efort. La început avea un fizioterapeut care venea în fiecare zi si chiar făcuse ceva progrese. La început mai avea speranța. Apoi, Lucia venea din ce în ce mai rar si foștii colegi la fel până într-o zi când nu a mai venit nimeni. Asta l-a demoralizat. Asta si faptul ca se îneca des, iar eu trebuia sa-l aspir, ca mergeam foarte des la urgente ba pentru o pneumonie, ba pentru ca se înfunda sonda, ba pentru ca făcea aritmie, si pentru multe alte motive. Știi? În realitate Lucia l-a înșelat chiar imediat după accident. Si știi cu cine? Cu soțul meu, cu tatăl lui. Da, e asa cum îți spun. I-au văzut colegii în mașina sărutându-se în parcarea spitalului. Si Ricardo o striga. Încă o așteaptă.”

Ricardo privea cu atenție buzele mamei iar eu priveam muta de uimire când la unul când la altul. Nu putea fi adevărat. Credeam ca fabulează. De fapt nici azi nu știu daca era adevărat. Poate ca ea îl învinovățea atât de mult pe soț pentru cele întâmplate încât îl transformase într-un monstru. Până la urma, după ce băiatul a murit, ei s-au despărțit judecându-se timp de patru ani pentru a face partajul. Si de parca nu ar fi fost de ajuns, în tot acest timp cât a durat procesul, ea a fost nevoita sa ceara ajutor la Crucea Roșie. Între timp Emilio, băiatul cel mare divorțase si se lupta pentru custodia copiilor iar Lidia plecase în Franta. Familia s-a destrămat, bogăția s-a împrăștiat…

Îmi amintesc faleza, plaja cu locul special amenajat pentru cei care foloseau un scaun cu rotile si zâmbetul lui Ricardo când privea fetele. Un zâmbet ștrengăresc, ca si atunci când avea 18 ani, de parca nu era conștient de neputința lui. Avea un scaun electric pe care-l putea dirija singur dar nu făcea asta decât atunci când era doar cu mine. În preajma părinților, lasa capul în piept si se lasa dus. Era supărat pe ei. Credea ca nu s-au străduit suficient, ca nu au vrut sa-l mai duca la spital dar nu era adevărat. Au făcut mai mult decât ce le-a stat în putința. Nu știu daca altcineva ar fi fost capabil de atâtea sacrificii. Si cu ce preț?

Îmi amintesc soarele care se ascundea în hăul oceanului si liniștea care încet, încet punea stăpânire pe noi. Ricardo privea orizontul. Oare ce gândea?

Ori de câte ori îmi doresc mai mult, îmi amintesc de aceasta familie, de bogăția si de suferința ei si-mi spun ca probabil nimeni nu este pe deplin fericit. Întotdeauna exista si ceva care doare, care lipsește…Si nu trebuie sa judeci un om după aparente. Nu ai de unde sa știi ce tragedii se ascund în sufletul lui, ce roman trist i-a scris destinul.

”Sfaturile unui diavol bătrân catre unul mai tânăr”

„Eu unul am activat, aşa cum am amintit, mai ales în sectorul englez, şi încă primesc de acolo mai multe veşti decât de oriunde altundeva. E posibil ca lucrurile pe care le voi spune acum să nu se aplice în întregime la sectoarele unde vor opera unii dintre voi. Puteţi însă, odată ajunşi la locul faptei, să faceţi modificările necesare. De aplicat le veţi putea aplica, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă măsura se dovedeşte prea mică, rămâne în sarcina voastră să faceţi din ţara de care vă ocupaţi un soi de Anglie aşa cum se prezintă ea astăzi.
În această ţară cu mare potenţial, spiritul lui Sunt la fel de bun ca tine a trecut de stadiul unei simple influenţe sociale generale. Începe deja să-şi facă simţită prezenţa în sistemul de învăţământ. Nu-mi propun să estimez cu precizie măsura în care s-a întins acţiunea lui în acest domeniu. Nici nu contează. Odată sesizată tendinţa, se pot uşor prevedea dezvoltările ulterioare; mai ales că aici vom avea şi noi un cuvânt de spus. Principiul de bază al noului sistem are să fie că proştii şi leneşii nu trebuie făcuţi să se simtă inferiori elevilor inteligenţi şi silitori. Aşa ceva ar fi “nedemocratic”. Diferenţele între elevi — căci sunt, indubitabil, diferenţe individuale — trebuie muşamalizate. Lucrul se poate înfăptui pe mai multe nivele. În universităţi, examenele trebuie astfel gândite încât aproape toţi studenţii să obţină note mari. Examenele de admitere trebuie astfel concepute încât toţi, sau aproape toţi cetăţenii să poată intra la universitate, indiferent dacă au sau nu capacitatea (sau dorinţa) de a se alege cu ceva de pe urma învăţământului superior. În şcoli, copiii care sunt prea slab dotaţi sau prea leneşi să înveţe limbi străine, matematică sau noţiuni ştiinţifice de bază vor fi încurajaţi să facă ce făceau cândva copiii în timpul lor liber. Pot, de exemplu, să facă turtiţe de nămol şi asta să se cheme curs de modelaj. Dar în nici un caz nu trebuie să li se dea de înţeles că simt inferiori copiilor care studiază. Oricât de stupide le-ar fi preocupările, ele trebuie să primească — englezii deja folosesc expresia, mi se pare — “partea lor de respect”. Ba se poate opera încă şi mai drastic. Copiii care se dovedesc apţi de un nivel superior pot fi ţinuţi în loc în mod artificial, doar pentru că ceilalţi copii s-ar alege cu o traumă — Belzebut, ce cuvânt bun! — dacă s-ar vedea lăsaţi în urmă. Copilul eminent va rămâne astfel în mod democratic ţintuit locului în grupa lui de vârstă pe tot parcursul şcolii, iar un elev care ar fi în stare să-i priceapă pe Eschil sau Dante va trebui să stea cuminte şi să-l asculte pe colegul lui care încă silabiseşte “Ana are mere”.
Într-un cuvânt, avem motive întemeiate să sperăm într-o viitoare abolire a învăţământului, atunci când va ajunge să domnească triumfător principiul lui Sunt la fel de bun ca tine. Orice recompensă pentru rezultatele bune şi orice pedeapsă pentru rezultatele proaste vor dispărea. Cei câţiva care ar vrea să înveţe vor fi împiedicaţi să o facă; cine se cred ei să-şi depăşească colegii? Şi oricum profesorii — sau poate ar trebui să-i numesc bone? — vor fi mult prea ocupaţi să-i cocoloşească pe nerozi ca să mai piardă vremea cu predatul profesionist. Iar noi nu vom mai fi nevoiţi să ne cheltuim inteligenţa şi energia pe răspândirea imperturbabilului amor-propriu şi a ignoranţei incurabile printre oameni. Nevolnicele târâtoare au s-o facă singure.”

Fragment din ”Sfaturile unui diavol bătrân catre unul mai tânăr” de C.S.Lewis, roman aparut în 1941.

Fara alte comentarii din partea mea decât ca sistemul în care învață copilul meu astăzi, este exact cel descris mai sus.

Si o întrebare: au fost Lewis, Huxley si Orwell niște vizionari sau sursa de inspirație pentru o mâna de nebuni care se cred stăpânii lumii???

Singurătate

Poate ca una dintre cele mai grele si cele mai întâlnite boli ale secolului este singurătatea. Este dureros sa nu ai cui spune cuvinte, sa nu ai fata de cine sa-ti manifesti sentimentele, sa nu ai pe cineva cu care sa te sfătuiești, sa nu fie nimeni care sa-ti întindă o mâna atunci când ai căzut. Când l-a întâlnit Iisus pe cel care era bolnav de treizeci si opt de ani la scăldătoarea de lângă poarta Oilor, l-a întrebat: „Vrei să te faci sănătos?“ si bolnavul I-a răspuns: „Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; că până merg eu, altul se coboară înaintea mea“. Nu avea om, nu avea o ruda care sa-i fie aproape, nu avea un prieten care sa-l ajute. Era singur. Poate ca boala care-l, transformase, care-l schilodise îi îndepărtase pe toti din jurul sau poate ca avea o suferința a sufletului ce nu permitea nimănui sa se apropie de el.

Spun ca singurătatea este o boala pentru ca în realitate nu știm sa fim singuri, sa conviețuim doar cu noi. Suntem astfel construiți încât avem în permanenta nevoie de validarea, de confirmarea celorlalți si nu ne simțim împliniți decât atunci avem susținere sociala, când ne putem demonstra capacitatile în fata cuiva. Si exista mai multe forme de singuratate:

  • cea a copiilor pe care părinții, din dorința de a le oferi tot ce au nevoie din punct de vedere material pleacă si-i lasa în grija altora. Acești copii cresc cu un gol imens în suflet pe care niciun obiect, oricât de valoros ar fi, nu îl poate umple. Poate ca unii dintre ei reușesc sa treacă peste aceasta suferința si înțeleg eforturile părinților dar multi vor simți toata viata o acuta lipsa de dragoste si de înțelegere.
  • cea a părinților bătrâni de care copii uita, sau sunt prea ocupați ca sa-i mai viziteze sau trăiesc prea departe si vin doar o data pe an sa-i vada. Știu ca pe vremuri, casa părinteasca rămânea acelui copil care-si asuma responsabilitatea de a avea grija de mama si de tata până la sfârșit (si întotdeauna exista un copil care făcea asta). Acum, casa părinteasca este de cele mai multe ori prilej de ura si dezbinare între frati. Bătrânii își trăiesc singurătatea cu stoicism dar cred ca rezista doar cu ajutorul amintirilor pe care le tot deapănă în minte de nenumărate ori. În realitate, ei nu mai trăiesc în prezent ci în trecut.
  • singurătatea în doi care apare atunci când nu mai exista canale de comunicare, când fiecare își macina gândurile în tacere si nu găsește cuvintele potrivite pentru ai spune celuilalt tot ceea ce simte. Poate nici curajul necesar. Este una dintre cele mai dureroase pentru ca te simți prins într-o relație din care lipsesc cu desăvârșire empatia, dragostea, înțelegerea.
  • singurătatea derivata dintr-o autoizolare sociala din pricina vârstei sau a vreunei inabilitati pentru care te simți complexat.

În realitate paleta coloristica a singurătății moderne cuprinde nenumărate nuanțe pentru ca pleacă de la singurătatea monahala, căutata, însușita si trece prin cele enumerate mai sus, prin singurătatea imigrantului, a artistului neînțeles, a funcționarilor marilor orase prinși în vacarmul zilnic, până ajunge la singurătatea în fata morții. Probabil ca tocmai de aceea s-a observat, de pildă, că rata mortalității printre cei necăsătoriți sau văduvi este de două până la cinci ori mai mare decât a celor căsătoriți. Divorțații mor și ei mai repede. Si tot ca o consecința este si creșterea alarmanta a numărului persoanelor care suferă de depresie.

Nu cred ca sunt în masura sa dau solutii dar ma gândesc la câteva:

  • Transformarea singurătății în beneficiu pentru propriu spirit si organism prin meditație, rugăciune, lectura, plimbări, etc.
  • Crearea de noi punti catre alte persoane din jur atunci când te simți părăsit de cei dragi si implicarea în activități prin care sa poti comunica cu alte persoane.
  • Credința în Dumnezeu. Prin credința vei înțelege ca exista în permanenta cineva lângă tine cu care poti conversa si care cu siguranța te susține ori de câte ori ai nevoie.

Si ca sa închei într-un ton optimist (sau poate nu?) va împărtășesc o știre pe care am citit-o de curând despre Tobias Baumgaertner, un fotograf de origine germană care a reușit sa fotografieze doi pinguini văduvi din colonia St. Kilda Pier din Melbourne, care se consolează reciproc aproape în fiecare seară, îmbrățișându-se și admirând priveliștea orașului. Fotografia a fost aleasă câștigătoare în cadrul concursului Ocean Photography Awards 2020, transmite BBC.

Trăiești…

Trăiești momente prin care viata te încearcă asa cum stie ea mai bine, trăiești printre jocuri mincinoase si masti, înconjurat de disperare si tăceri.

Trăiești sacadat, agitat într-un ritm prea alert pentru a mai avea timp sa alegi pe cei buni dintre cei rai sau pentru a deosebi adevărul de minciuna.

Trăiești cu suișuri si coborâșuri nenumărate si toate se pot întâmpla într-un timp relativ scurt: într-o singura zi poti fi si împărat si cerșetor, si sănătos si bolnav, si fericit si deznădăjduit, pentru ca la fiecare colt așteaptă clipa care aduce mereu altceva.

Trăiești cu gânduri vechi pe care le redefinești, cu sperante pe care le reclădești zi de zi, cu temeri nejustificate, cu întrebări care întârzie sa-si găsească răspunsuri. Trăiești trist sau monoton si dintr-o data vine un moment în care asculți o melodie sau vezi o imagine sau întâlnești un om ce-ti schimba toata percepția asupra realității si pentru o clipa sau poate doua, sau poate trei te simți fericit. Pentru aseaste clipe merita sa aștepți…

Întrebări…

Ma întreb ce anume din ceea ce istoria încearcă sa ne învețe de câteva mii de ani nu înțelegem? De ce experiențele traite de strămoșii nostri nu ne sunt ca o carte de învățătură si de ce nu evoluam la un alt nivel de percepție? De ce suntem dispuși sa ucidem, sa distrugem în numele unor asa zise principii care până la urma se dovedesc a fi fara valoare? Ce anume din mecanismul nostru interior ne determina sa punem mai presus de orice mândria si dorința de a stăpâni daca la sfârșit ajungem toti un morman de oase si daca sufletul mai apoi, se presupune ca va primi răsplata faptelor făcute sau nefăcute? De ce revoluțiile pornesc de la un ideal si ajung până la urma sa transforme societatea pe care doreau sa o construiască într-o lume nedreapta plina de hoții si minciuna? Am evoluat catre ce? Șefii de trib sau de clan au evoluat catre șefi de orase-stat, aceștia în șefi de provincii, apoi în regi ai unor mici tari, apoi în regi ai unor imperii, apoi în șefi de state si de aici au ajuns sa formeze o elita care sa conduca lumea. Ce s-a schimbat în realitate în aceasta asa zisa evoluție a noastră? Nu mai exista exploatarea omului de catre om? Nu mai exista clasa a privilegiaților, clasa mijlocie si a celor de jos? Nu mai exista sclavagism îmbrăcat într-o haina mai strălucitoare? Nu mai exista imoralitate si lipsa de scrupule? Si ce suntem noi ca indivizi în aceasta epoca a hiperglobalizarii? Oare nu ne simțim ca un fir de nisip pe o plaja întinsa pe care în orice clipa un val poate sa-l depună pe fundul marii? Mai avem noi autonomie? Mai putem interveni în cursul istoriei sau urmam pur si simplu un traiect dinainte stabilit? Omul nu se mai raportează la cadrele tradiționale (familie, națiune, religie) ci devine un punct într-un univers si un sclav al consumismului, al imaginilor strălucitoare.

În realitate, cred ca am devenit vulnerabili, slabi si dependenți mereu de ceva, lipsiți de capacitatea de a mai înțelege lumea din jur si cu atât mai puțin de a o schimba. Am adoptat atitudinea victimei si a omului resemnat alcătuind astfel o turma ușor de condus. Sa fie oare nevoie de un punct si de la capăt?

Noi si oamenii…

Am tot citit săptămână aceasta citate si comentarii despre răutatea oamenilor. Am dat peste ele întâmplător tot scotocind prin mediul online. E curios ca toti suntem buni, cu o inima mare si ceilalți rai, egoisti, invidiosi, etc…Hm….daca fiecare dintre noi cel mai grozav si ceilalți au toate trăsăturile negative, care sunt ceilalți…?

Cred ca depinde din ce unghi privești, cum te privești si cum îi privești….Eu nu pot spune ca am întâlnit oameni rai ci doar cu anumite defecte dar si cu o mulțime de calități, oameni care poate, uneori, m-au pus în situații delicate dar nu a fost nimic care sa nu poată fi iertat sau uitat. O singura persoana m-a rănit profund si îndelungat dar vina a fost a mea pentru ca am urcat-o pe un piedestal si mi-a fost prea greu sa o dau jos de acolo, mi-a fost greu sa-mi recunosc înfrângerea. A trebuit sa-mi ajung sa-mi fie greu sa mai trăiesc ca sa înțeleg ca fiecare zi petrecuta alături de el reprezenta pentru mine un pas catre lumea întunericului. Cu toate aceastea nu l-am urât si într-un târziu si pe le l-am iertat.

Pot spune însă, ca am întâlnit oameni care m-au ajutat, care mi-au dăruit parti din bucuriile si durerile lor, care m-au susținut necondiționat, care m-au iertat, care mi-au fost duhovnici, care mi-au îmbogățit sufletul…viată.

Cei mai multi greșesc din neștiința, involuntar, alegând cuvinte nepotrivite sau soluții eronate, fac gesturi necugetate sau se lasa manipulați de alții ori dominati de sentimente negative… În opinia mea, cei care o fac cu știința, suferă de ceva…De un prea plin al sinelui, de o boala a sufletului sau a mintii, de o lipsa….de ceva.

Nu exista oameni rai sau buni, exista doar o dereglare a echilibrului celui care dăruiește sau a celui care primește, o percepție diferita asupra realității si asupra relațiilor dintre noi.

Oamenii sunt frumosi daca ne dorim sa-i vedem frumosi….

15 Mai

Am observat ca în ultimul timp prima întrebare după forma politicoasa de salut este: „Te-ai vaccinat?” si daca spui ca nu sau ca deocamdată preferi sa mai aștepți persoana curioasa se uita lung la tine ca si cum ai fi coborât de pe o alta planeta. Eu una prefer sa mai aștept. Parte si pentru ca deja am anticorpi (cel puțin o perioada după cum spun specialiștii) parte si pentru ca nimeni nu-mi poate spune deocamdată care vor fi efectele acestor vaccinuri nu imediat ci pe termen lung. Asta pentru ca aprobarea oricărui medicament necesita efectuarea unor studii clinice în mai multe faze:

  • faza 1 – la care participa între 20-80 voluntari sanatosi sau care au boala pentru care se produce medicamentul pentru a vedea reacția organismului în contact cu acesta (deci efectele imediate)
  • faza 2 – la care participa câteva sute de oameni cu afecțiunea sau boală respectivă si care durează de la câteva luni până la doi ani. Se analizează efectele adverse si eficienta.
  • faza 3 – la care participa de la 300 până la 3000 de voluntari ce au boală sau afecțiunea respectivă si durează de la 1 până la 4 ani. Acest studiu arăta mai bine efectele rare sau cele pe termen lung.
  • faza 4 – la care participa câteva mii de voluntari care au boala sau afecțiunea respectivă. Aceasta ultima faza se desfășoară după ce medicamentul sau dispozitivul medical au fost aprobate de către Agenția Medicamentului (ANMDM)

Se pare ca în administrarea vaccinului s-a trecut direct la faza 4. Sunt de acord ca si conditiile au fost deosebite însa îmi da dreptul sa am reticente si nu ar trebui sa ma condamne nimeni pentru asta. În plus folosirea acestei tehnici bazata pe ARNm care în realitate are rol de profesor (învata celulele noastre sa produca o proteina ce va declansa un raspuns imun) este ceva cu totul nou în lumea medicala care nu a mai fost testata pâna în prezent. Drept dovada ca nici producatorii nu stiu sigur care sunt efectele acestuia este ca în prospectul de la Pfizer de exemplu se specifica:

„Vaccinul va reduce riscul să vă îmbolnăviți din nou de COVID-19.
Chiar dacă vă îmbolnăviți din nou de COVID-19, vaccinul poate reduce
gravitatea simptomelor.”

Nici vaccinul AstraZeneca nu este unul clasic asa cum se susține. El folosește virusuri de răceala de la cimpanzei, modificate genetic astfel încât sa contina o gena care sa determine producerea de proteina spike. Prin vaccinare acest virus modificat pătrunde în câteva celule din corpul uman determinând organismul sa le perceapă ca pe un corp străin si sa reacționeze formând anticorpi si celule T. Un mecanism care ma duce cu gândul la bolile autoimune.

Nu vreau sa fiu înțeleasa greșit: nu sunt împotriva vaccinării în general (dar am reticente fata de aceste vaccinuri) si nu vreau sa conving pe nimeni de nimic. Încerc doar sa argumentez de ce poate unii prefera sa mai aștepte (cum e si cazul meu) sau pur si simplu refuza sa se vaccineze. Este dreptul fiecăruia sa hotărască asupra sănătății si a vieții sale si nu cred ca este lipsa de responsabilitate daca, în cazul în care a contractat virusul, se autoizolează si respecta toate regulile de prevenție. Își asuma niște riscuri.

11 Mai

„Medicul îngrijește, natura vindeca” spunea Hipocrate, părintele medicinii. El este primul care corelează religia cu știința susținând ca posturile ajuta de fapt pacienții sa duca o viată sănătoasă. De fapt daca facem un simplu calcul observam ca posturile împreuna cu zilele de miercuri si vineri ale fiecărei săptămâni, însumează jumătate din numărul zilelor dintr-un an.

În 1903, Thomas Edison afirma ca medicii viitorului nu vor mai prescrie medicamente ci îi vor instrui pe pacienți în privința dietei si a prevenirii bolilor. Din pacate predicția lui nu doar ca nu s-a adeverit însă consumul de medicamente a crescut considerabil, cheltuielile globale privind medicamentele prescrise depășind astăzi un trilion de dolari. Dr. Colin Campbell afirma ca aceste medicamente prescrise ucid mai multi oameni decât accidentele rutiere. Tot el este cel care recomanda alimentația în mare parte vegetariana.

Descoperirea telomerilor în 1980, aceste structuri de ADN aflate la capetele cromozomilor, au făcut posibila înțelegerea mecanismelor de îmbătrânire si ce anume poate le poate accelera sau frâna. Astfel, Elizabeth H. Blackburn, care împreuna cu alti doi biologi americani au primit premiul Nobel în anul 2009, susține ca prin conceptele de iertare, de post, de compasiune si de rugăciune, precum si alimentația bazata pe fitonutrientii din fructe si legume, pot adagua ani vieții noastre prin creșterea lungimii telomerilor. Ea afirma ca lungimea telomerilor este de fapt „un sfânt potir al stării de bine cumulative.” Aceasta demonstrează ca principiile crestine nu sunt doar niște indicații religioase ci au o puternica conotație științifica.