Un pic de istorie…

Trăim într-o lume care se vrea a fi globalizata din punct de vedere, cultural, economic, legislativ, social dar nu cunoaștem istoria acesteia (nici a propriei natii, în multe cazuri) si atunci cum putem înțelege evenimentele la care suntem martori sau trăitori fara a ști ce le-a putut provoca. Am citit pe undeva (nu mai știu pe unde) ca nu doar persoanele au plăti ale destinului (karmice) pe care trebuie sa le faca la un moment dat ci si tarile si asta m-a dus cu gândul la perioada colonizării.

Imperialismul colonial a fost un proces care s-a desfășurat pe parcursul a 44 de ani (1870-1914) deși eu consider ca este încă în desfășurare doar ca s-au schimbat mecanismele (au evoluat datorita tehnologiei si teoriilor asupra psihologiei maselor?).

Cauzele care au motivat acest proces au fost:

• economice – reducere cheltuielilor de productie datorita mâinii de lucru ieftine si deschiderea catre noi piete de desfacere
• demografice – migratia excesului de populatie aflata în pragul saraciei din tarile imperialiste catre noile teritorii ocupate
• politice – aparitia si cresterea curentului nationalist
• ideologice – credința în presupusa superioritate a rasei albe care justifica ocuparea teritoriilor

Folosindu-se de rivalitățile interne si de superioritatea militara marile Imperii europene au cucerit prin forța mari teritorii din Africa si Asia, pe care fie le-au folosit ca mari plantații pe care le exploatau folosind munca indigenilor, fie ca zone pe care le puteau repopula, fie ca protectorate – teritorii strategice care-si mențineau guvernele proprii dar sub tutela tarii colonizatoare.

Unul dintre cele mai mari imperii colonizatoare a fost Imperiul britanic care si-a început colonizarea la începutul secolului al XVII – lea cu cele 13 colonii ale Americii de Nord, Provinciile Unite ale Canadei si câteva insule din Marea Caraibe precum Jamaica si Barbados. La sfârșitul secolului al XVIII – lea, după expediția lui James Cook, a încorporat Australia si Noua Zeelanda. De asemeni a dezvoltat comerțul cu Asia ocupând Birmania si controlând politic India. Apoi si-a mutat cuceririle în Africa ocupând toata partea orientala a continentului din nord (Egipt) până în sud (Africa de Sud) ajungând astfel sa domine 35 de milioane de km pătrați si sa guverneze asupra a 458 de milioane de persoane.

Imperiul francez a început cu ocuparea teritoriilor care alcătuiesc astăzi Canada, valea râului Mississippi unde au fondat statul Luisiana. Si ei ca si britanicii au dezvoltat comerțul cu Asia prin intermediul Companiei Franceze a Indiei Orientale exercitând o puternica influenta mai întâi în Vietnam apoi în Laos si Cambogia. În Africa obiectivul a fost stăpânirea teritoriilor de la est la vest (Maroc, Tunisia, Africa Occidental Franceza si Africa Ecuatoriala Franceza).

De-a lungul timpului, cele doua mari imperii s-au confruntat pentru menținerea teritoriilor ocupate sau anexarea altora.

Si Germania, Olanda, Belgia, Portugalia si Spania au ocupat teritorii în Oceania, Africa si Asia. Puține tari au ramas în afara puterilor coloniale: cele din America de Sud după câștigarea independentei, Etiopia si Libia în Africa ( a căror independenta a fost asigurata de SUA) Persia si China în Asia. În ce privește China, Imperiul britanic a încercat sa aibă acces la comerțul cu ceai si matase si de aceea a început sa le vândă opiu extras din India provocând în timp multe daune sociale. Acesta a ajuns sa fie consumat în cantități mari de toate paturile sociale si a provocat o puternica criza economica prin scăderea puterii de cumpărare si a scoaterii unei mari cantități de argint din tara. În 1839, guvernul chinez a interzis prin decret consumul de opiu si prin urmare Imperiul britanic a declarat război Chinei, asa numitul „război al opiului” (1839 – 1860) care s-a sfârșit cu victoria britanicilor si cedarea Hong Kongului pentru 150 de ani.

SUA (ca si Japonia) si-a început expansiunea teritoriala ceva mai târziu, la mijlocul secolului al XIX – lea după câștigarea independentei celor 13 provincii, cumpărând teritorii (Luisiana de la Franta în 1803, Florida de la Spania în 1819 si Alaska de la Rusia în 1867), cucerind teritorii prin politica militara expansionista (în urma războiului dintre cele doua tari, Mexic a fost nevoita în 1848 sa cedeze Texas, California, New Mexic, Arizona, Utah si Nevada). De asemeni a cucerit întinse zone ce au aparținut triburilor indiene.

Consecințele colonizării au fost în multe cazuri devastatoare pentru populația autohtona care a trebuit sa renunțe la cultivarea produselor de subzistenta pentru a lucra în condiții de semi – sclavagism pe marile plantații de cafea, cauciuc, cacao, materii necesare puterilor colonizatoare, si în construcția de infrastructura necesara pentru transportul mărfurilor. Creșterea populației a dus si la mari perioade de foamete mai ales din cauza lipsei produselor de baza. În 1876 o mare seceta a provocat moartea a un milion de persoane în India timp în care s-au exportat în Regatul Unit 100 de milioane de kg de orez.

De asemenea s-au creat mari diferente sociale între populația băștinașa si „rasa alba” aceasta din urma beneficiind de diferite privilegii. În plus a început sa se impună cultura franceza si britanica în detrimentul culturii autohtone care în general se transmitea oral si de aceea, mare parte din ea a dispărut în timp. Apoi faptul ca nu s-a ținut cont de diferențele, culturale, religioase si lingvistice dintre diferitele grupuri care locuiau pe aceleași teritorii a dus la lupte între acestea.

Indigenii au fost folosiți într-o perioada precum animalele de circ fiind purtați prin târgurile Europei în cuști în asa numitul spectacol „poporul negru.”

În ultimii ani, si mai ales după mișcarea „Black lives matter”, tari precum Franta, Belgia si Germania au schimbat politica lor cu privire la trecut si la sclavagism recunoscând crimele comise în tarile colonizate. Astfel în 2001 Franta, prin legea Taubira, după numele fostei ministre a Justiţiei Christiane Taubira, recunoștea sclavia și traficul de persoane ca pe niște crime contra umanității. În iunie 2020, Belgia recunoaște si ea violentele si cruzimile exercitate asupra populației din Congo, care a fost exploatata, mutilata si torturata pe plantațiile de cauciuc. Se calculează ca aproximativ 10 milioane de persoane au murit din aceasta cauza. De asemeni, în mai 2021, Germania a recunoscut genocidul asupra populației din Namibia care în urma condițiilor grele de munca s-a revoltat (triburile herero y namaqua) însă a fost învinsa de trupele nemților. Aceștia au executat pe toti bărbații prinși iar femeile si copii au fost trimise în desert ca sa moara de foame si de sete.

Poate ca astăzi nu suportam avalanșa de imigranți ce invadează Europa, poate ca o consideram un atentat la valorile noastre (daca le mai avem), la „puritatea rasei albe”. Poate ca asa si este însă trebuie sa înțelegem ca avem niște datorii de plătit, sau marile puteri au, fie ca ne place fie ca nu. Si sa nu uitam ca în Africa, de-a lungul văii Marelui Rift African ce traversează Etiopia și Kenya, unde au fost descoperite cele mai vechi schelete ale înaintașilor oamenilor de azi, își are originea rasa umană. Rămâne însă cel mai sărac continent deși are aproximativ 30% din toate resursele minerale rămase pe Pământ, si cele mai mari rezerve de metale prețioase, având 40% din toate rezervele de aur, peste 60% a celor de cobalt şi 90% a celor de platină.

Ziua dorului

Asa cum am mai scris aici https://lamineinsuflet.wordpress.com/2020/05/14/dorul-2/, Ziua dorului s-a sărbătorit pentru prima oara în România la data de 13 mai 2013.

Dorul, un cuvânt intraductibil, pentru ca în alte limbi este asociat cu lipsa si este exprimat printr-un verb însă pentru noi românii este mai mult decât o lipsa, este un amalgam de emoții, de sentimente de tristețe si de melancolie, o suferința care se atenuează doar în momentul în care într-un anume fel putem contacta cu ceea ce ne dorim atât de mult sa revedem. De altfel, alături de alte doua cuvinte, doina (acesta tot intraductibil) si colind, cuvântul dor ne reprezintă tradițiile în patrimoniul UNESCO.

Exista mai multe feluri de dor: cel determinat de atașamentul fata de cineva sau fata de ceva, dorul din iubire, dorul de părinți, de frati si surori, dorul de tara…Atâtea doruri care dor si pe toate le trăiesc aici pe pământul acesta care nu-mi aparține…În plus, parca mi-e dor de un pic de umanitate, de un pic de respect, de un pic de moralitate, de un pic de smerenie, de oameni frumoși si valorosi. Parca mi-e dor si de un pic de copilărie, si de un pic de tinerețe si de prima iubire. Nu toate dorurile mele se pot atenua. Unele vor rămâne lipite de suflet ca sa doară până la sfârșit.

Va las mai jos o poezie care mi-a plăcut mult, a unei scriitoare ce se numește Alexandra Mihalache

„Aş vrea să definesc cuvântul dor,
Dar ce cuvânt putea-va să exprime
Această taină, simplu şi uşor,
Când ea e cea mai mare profunzime?

Am apelat la mare şi la cer,
Am apelat la om şi anotimpuri,
Să desluşesc mai marele mister
În care inima vorbeşte peste timpuri.

Nici primăvara nu a mai venit,
A încercat şi ea să-l definească,
Dar de atâta dor s-a-mbolnăvit
Şi s-a retras în lacrima cerească.

Iar vara a trimis un asfinţit
În care însăşi focurile toate
Au scris pe cer şi-apoi au consfinţit
Că dorul este doar eternitate.

Şi s-a făcut doar toamnă pe pământ
Şi frunza lăcrimând în veşnicie
Mărturisi că dorul este sfânt,
Nici ploile nu ştiu să îl descrie.

Şi, deodată, ninge ca prin vis
Şi cerul despre viaţă povesteşte
Şi-n puritatea albului s-a scris
Că omu-i doar un dor ce nu sfârşeşte.” –

Indignare

Am văzut un mic filmuleț publicat de d-nul Terhes în care prezenta o expoziție a unei artiste suedeze, Elisabeth Ohlson, cu tablouri atârnate pe holul Parlamentului European si pur si simplu am fost oripilata. Oricât de toleranta as fi, si oricât de „deschisa la minte” tot nu pot înțelege cum reprezentanții nostri europeni pot permite asa ceva. În una dintre aceste „opere de arta” (nu picturi ci fotografii) spre exemplu erau doi barbati dezbrăcați, unul negru cu brațele întinse ca si cum ar fi crucificat si altul alb deasupra lui, în alta doua musulmane care se sărutau alături de o femeie cu un căruț si un bărbat care le privește, în alta o imagine în care Adam si Eva sunt reprezentați de doua femei într-un cadru si de doi barbati în alt cadru. O altă fotografie prezintă trei barbati goi etc. Înțeleg ca ei sunt o minoritate si au drepturi dar noi ceilalți, majoritatea, nu avem? Nu avem dreptul de a nu fi obligați sa vedem asa ceva mai ales într-o instituție care ar trebui sa apere valorile crestine europene? Nu se merge prea departe cu acesta tema? A devenit un fel de intoxicare în masa si efectul s-ar putea sa fie contrar celui așteptat pentru ca asa cum se spune în popor, „ce-i prea mult, strica”.

23 Aprilie – gând de Duminica

Astăzi, a spus părintele în biserica ca este despre cicatrici referind-se la cele ale Sfântului Gheorghe (pe care îl sărbătorim) tras pe roata si chinuit în fel si chip de Diocletian si cele ale Mântuitorului pe care voia Toma sa le atingă ca sa creada ca Acesta a înviat. Îndoiala lui ajuta credinței noastre.

Însă eu m-am dus cu gândul la cicatricile din sufletele noastre, cele ascunse si neștiute în care cei ce ne judeca își înfig gândurile răutăcioase si le adâncesc. Peste acestea doar Bunul Dumnezeu pune dragostea Sa ca sa le vindece pentru ca cine te iubește cu adevărat o demonstrează mereu fara ca sa i-o ceri…

De Pasti

Toate patimile lui Iisus, scot în evidenta urâciunea sufletului omenesc: trădarea, vinderea, nerecunoștința, invidia, ura, neîncrederea. Chiar daca înainte de a-si începe calvarul Mântuitorul le vorbește Apostolilor despre iubire ( „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”) iar aceștia făgăduiesc ca-l vor urma până la moarte, dintre toti, unul îl vinde, unul se leapădă de trei ori, noua se ascund si doar unul îi este alături până la sfârșit, cel căruia i-o încredințează pe Fecioara Maria spunându-i: „Iată, mama ta!”

În fata arhiereului, la întrebarea acestuia despre învățătura Sa, Iisus i-a răspuns: Eu am vorbit pe faţă lumii; Eu am învăţat întotdeauna în sinagogă şi în templu, unde se adună toţi iudeii şi nimic nu am vorbit în ascuns. De ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce au auzit ce le-am vorbit. Iată aceştia ştiu ce am spus Eu.” – Iisus îi chema pe cei care au fost martori la toate minunile sale , pe toti cei care i-au ascultat cuvintele si pe toti cei pe care i-a salvat sa vina si sa depună mărturie despre toate câte au auzit si câte au văzut, însă cei care vin sunt doar niște martori mincinoși iar cei ce-i erau apropiați îl trădează: Petru se face ca nu-l cunoaște si Iuda îl vinde.
Si peste toate a stat invidia arhiereilor si a cărturarilor care își vedeau pozițiile si autoritatea subminate, o ura chiar manifestata prin agresivitatea din ziua judecății. Ei care se presupune ca erau reprezentanții lui Dumnezeu au devenit nemiloși si neiertători, L-au pălmuit, L-au batjocorit si L-au condamnat la moarte.
Toate s-au întâmplat cu voia lui Dumnezeu însă, ca de fiecare data, omenirii i s-a dat posibilitatea de a alege între Fiul lui Dumnezeu si tâlhar si nici atunci dragostea si iertarea nu au fost mai presus decât ura si răzbunarea asa cum nici astăzi nu sunt…

Dar, chiar daca trăim într-o lume nebuna în care lipsa noastră de solidaritatea si indiferenta permit unora sa ne fure libertati si sa ne impună aberații, trebuie sa rămânem buni si înțelepți, sa nu lăsăm sa treacă nicio zi fara sa dăruim ceva din noi altora si sa-i iertam pe cei care dintr-un motiv sau altul întuneca cerul cu gândurile sau faptele lor. Sa prețuim viata în toate formele ei si sa ne iubim unii pe alții, asa cum ne-a învățat Iisus, pentru ca toate celelalte alegeri ne îmbolnăvesc de neliniște, de spaima, de ura…

Lumina sfânta a învierii, sa va pătrundă în case, în suflet si sa va fie călăuza pe drumul vieții! Sărbători pascale binecuvântate! Hristos a înviat!

Gând de Duminica…

Firea omului a ramas neschimbata de secole. Suntem superficiali, ușor de manipulat, egoisti, invidiosi…

Trei evenimente din ultimele zile ale Mântuitorului ne arata ca omul îsi poate schimba atitudinea de la o clipa la alta fara sa gândească prea mult:

– învierea lui Lazar care a însemnat condamnarea Sa la moarte – Ioan 11, 47: “Deci arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?“ si Ioan 11:53: “Deci, din ziua aceea, s-au hotărât ca să-L ucidă“

– intrarea triumfala în Ierusalim, tot ca urmare a învierii lui Lazar. Unii veneau sa vada cu ochii lor minunea ca sa poată crede dar putini erau cei care-l vedeau pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu. Alții nădăjduiau ca le poate fi împărat ca sa-i elibereze de romani, si ca sa-i hrănească asa cum a făcut când erau în pustie si alții, destul de multi, erau indecisi, erau cei care într-o noapte deveneau din adulatori, acuzatori, cei care în acea zi strigau „Osana” si peste câteva zile „Răstignește-l!”

-condamnarea si răstignirea Mântuitorului. Nu I-au dat nicio sansa, nu L-au iertat, nu L-au ajutat, nu au mai crezut nicio clipa ca El putea fi împăratul si nici nu a mai contat minunea pe care au văzut-o cu ochii lor.

Ciudata fire avem! Pe cel care-i hrănește pe cei săraci, care vindeca, care ne învață sa iubim, sa fim iertători, îl vrem mort iar pe cel viclean, avar, nemilos, mincinos îl ridicam pe un piedestal sau pe cel pe care-l respectam astăzi, mâine îl scuipam. Nu s-a întâmplat asa de nenumărate ori de-a lungul istoriei? Suntem astăzi diferiți?

Si ca tema de meditație va las o poezie scrisa de Paul Sterian, poet, sociolog, consilier economic, diplomat, care a fost arestat la sfârșitul anului 1950 si închis la Aiud până în 1960, când a fost amnistiat. Motivul arestării se pare ca a fost apartenenta sa la grupul de rugăciune ortodoxa „Rugul aprins”.

“Jalea măgarului“:
“Vai, de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus
Că pe spatele meu adineaori călărea chiar Iisus?!
Aș fi mers mai țanțos, ridicând copita-n sus
Și ce lin, fără să sar, L-aș fi dus!
De unde era eu să știu
Că port în spate un asemenea Fiu?
Tare m-am mirat văzând haine-ntinse să le trec,
Bănuiam că-s pentru mine, pentru falnice urechi!
Vai mie, nemernic ce-am fost și sec!
Fala mă făcu să nu simt coapsele Cui mă petrec.
Ah, de ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus
Că purtai sfânta povară, adineaori pe Iisus?
Cât de lin și ușurel, fără salturi, L-aș fi dus!“

Celor cu nume de floare, chiar daca ziua a trecut, le doresc viată lunga, cu sănătate si multe bucurii, cu pace în suflete si dorințe împlinite. Un sincer „La multi ani!”

Celui care-ai fost…

Nu știu cum ai făcut de ai ramas prizonier într-un colt al sufletului meu. Din când în când te caut ca sa retrăiesc acel sentiment de plinătate, de tot pe care l-am trait cândva alături de tine. Si nu, nu pot permite ca astăzi sa fii nimic după ce ai fost atâtea lucruri cândva…Macar gândul sa te regăsească.

Apoi, sunt momente când apari ca o umbra sa arunci o privire…Nici tu nu vrei sa fii uitare. Nu de tot. Undeva trebuie sa rămână acolo, o urma, o zbatere de aripa, ceva care sa nu lase amintirile sa se șteargă definitiv.

Fiecare suflet are tainele lui: linii, crestături, simțiri care nu pot fi traite cu adevărat decât în singurătate.

Ce păcat ca de-a lungul vieții trebuie sa învățam sa pierdem sentimente, oameni, planuri, iluzii. Ce câștigam în loc? O dureroasa, uneori, experiența…Si poate chiar din aceasta dureroasa experiența clădim mai târziu o mica fericire…tocmai pentru ca știm deja ce avem de pierdut si ce avem de câștigat.

Rwanda…

Amintesc acest eveniment din istoria recenta a omenirii pentru ca e necesar sa nu uitam de ce atrocități este capabil omul atunci când este instigat la ura si pentru a conștientiza ca în timp ce noi trăim liniștiți, preocupați de ce haine sa ne mai cumpăram sau ce model de mașina sa alegem, în aceasta lume mor oameni nevinovați în fiecare zi si uneori chiar cei pe care-i ridicam în slavi sunt călăii. Chiar daca evenimentele nu au loc în imediata noastră apropiere, nu înseamnă ca nu exista si nici ca sunt mai puțin lipsite de importanta.
Pentru cei interesați recomand filmul „Hotel Rwanda” – impresionant si emoționant.
Fiți mesagerii dragostei si nu ai urii…
În perioada 7 aprilie – mijlocul lui iunie 1994 a avut loc în Rwanda un adevărat genocid, fiind masacrați între 800.000 si 1.000 000 de etnici Tutsi si Hutu, deși în acel moment, în tara exista o misiune de pace (UNAMIR) sub egida Națiunilor Unite.
În 1973 puterea este preluată de Juvenal Habyarimana, etnic hutu, care devine președinte și care încearcă o serie de reforme continuând o politică de discriminare pro-hutu. Însă, în afara granițelor, refugiații tutsi formează Frontul Patriotic din Rwanda (RPF) condus de Paul Kagame care în 1990 invadează Rwanda dând naștere unui război civil. Beneficiind de ajutorul Franței și a fostei republici , forțele guvernamentale reușesc să țină piept invaziei. După aproape doi ani și jumătate de război, în care niciuna dintre părți nu reușește o victorie clară, încep o serie de întâlniri pentru încetarea ostilităților și pentru semnarea unui tratat de pace.
Făcând o radiografie a raporturilor interetnice din Rwanda, marele africanist Basil Davidson insista pe faptul ca „timp de secole înaintea invaziei europene, hutu si tutsi trăiau in perfecta armonie”. Ei „au edificat o societate in care drepturile si obligațiile unora si altora erau respectate mutual”.
Mai mult, subliniază B. Davidson, „cele doua comunități au împărțit aceeași viată, depinzând una de alta, fara sentimentul superiorității si inferiorității”. Aprecierile lui Davidson, împărtășite si de alți africaniști, infirma interpretarea facila, dar cea mai uzitata, a urii atavice dintre hutu si tutsi. În realitate, demonii dezbinării etnice au fost provocați de prezenta coloniala europeana: germana, intre 1894 si 1916, si belgiana, din 1916 pana la independenta din 1962.
Sursa: Wikipedia si historia.ro

Primăvara si fericirea…

Cu ceva timp în urma vorbeam de renaștere, de speranța, însă de câțiva ani, primăvara nu mai aduce bucuria de viată noua ci tristeți, pandemii, războaie, cutremure, revolte, multa neliniște si multe temeri…O noua criza financiara își arata colții si alte scene de lupta se deschid pe harta lumii. Da, trăim vremuri tulburi si viitorul este plin de incertitudini. Nici macar nu știm daca e bine sa ascultam avalanșa de informații negative sau sa facem abstracție si sa ne trăim viată de zi cu zi ca si cum nimic nu s-ar întâmpla…

Dar nu ar trebui sa scriu despre asta, mai ales astăzi când lumea întreaga se presupune ca sărbătorește „Ziua fericirii” stabilita de catre Adunarea Generală a ONU la data de 28 iunie 2012.

Motivarea pentru a se sărbători aceasta zi ar fi următoarea:
„Căutarea fericirii e treabă serioasă. Fericirea întregii familii a omenirii este unul dintre țelurile principale ale Națiunilor Unite. Pace, prosperitate, demnitate în viețile tuturor – asta ne dorim. Vrem ca toți bărbații, femeile și copiii să se bucure de toate drepturile omului. Vrem ca toate țările să cunoască plăcerea păcii. Vrem ca atât oamenii, cât și planeta să fie binecuvântați cu dezvoltare durabilă și să fie scutiți de impactul catastrofal al schimbărilor climatice. Hai să mulțumim oricărui lucru care ne face fericiți. Și să ne concentrăm eforturile pe a răspândi fericire în lume”…afirma Ban Ki-moon Secretarul General al ONU

Însă fericirea nu poate exista fara iubire si nu vad ca acest sentiment sa înflorească în sufletele noastre…Fericirea înseamnă pacea mintii, pacea sufletului, macar pentru o clipa si nu ne putem bucura astăzi nici macar de pacea lumii. Fericirea nu ne-o dăruiește cineva anume: nici Dumnezeu, nici Universul, nici cel de lângă noi, Fericirea ne-o dăruim singuri în interior si apoi, putem sa o dăruim si celorlalți. Da e greu în aceasta lume nebuna, avida de rău, sa mai avem puterea de a ne bucura de un răsărit de soare de exemplu însă istoria ne demonstrează, ca prin nu știu ce miracole, suntem capabili sa trăim clipa chiar si în mijlocul celor mai teribile nenorociri.

Așadar, astăzi, de „Ziua fericirii”, va doresc sa găsiți fericirea în fiecare zi si când simțiți ca nu mai puteți, sa va amintiți ca ea nu e permanenta ci apare asa uneori mai des, alteori mai rar, însă exista mereu în adâncul sufletelor.

Si închei cu un citat din scrierile unui cunoscut dramaturg suedez, Henrik Johan Ibsen, de la nașterea căruia se împlinesc astăzi 195 de ani:

„Mi-am lăsat fericirea sa zboare, sa-mi arate ea de la înălțime, tot ce mi se întâmpla.”

La multi ani, femei!

Femei cu talente nebănuite, cu o imensa dragoste ce se cere dăruita, cu înțelepciune, cu răbdarea si curajul de a înfrunta toate vicisitudinile vieții, cu puterea de a zâmbi chiar si atunci când sufletul vostru plânge, sa nu va schimbați niciodată! Găsiți un motiv pentru a transforma fiecare clipa în bucurie chiar dacă e greu, chiar daca toate vin peste voi ca o avalanșă!

Si poate e bine, ca uneori sa va lăsați ajutate, sa va aratati neputința pentru ca si bărbații au nevoie sa simtă ca sunt umărul pe care se poate plânge, punctul de sprijin.

Sa fiți fericite azi, si-n toate zilele ce vor veni!

Va las o colecție de gând frumos, mai ales pentru acele persoane care iubesc poezia…Si muzica

„Inima unei femei e un profund ocean de secrete.”- replica din filmul Titanic

„Din pasiunea unei femei, izvorăște viata eterna.” – James Clavell

„Femeile, sunt dădacele noastre în copilărie, tovarășele noastre în vremea maturității, sprijinul nostru la bătrânețe, consolarea noastră în nenorociri, si victimele noastre în toate timpurile.” Sabatier

“Ne iubim mama aproape fără s-o știm, pe nesimțite, căci asta-i tot atât de firesc ca și viața; și nu ne dăm seama cât de adânci sunt rădăcinile acestei iubiri decât în momentul despărțirii finale. Nici o altă afecțiune nu se poate compara cu ea, căci toate celelalte rezultă din întâlniri, în timp ce ea este din naștere; toate celelalte ne sunt oferite mai târziu, de către hazardul existenței, pe când ea viețuiește din prima clipă, în însuși sângele nostru.” – Guy de Maupassant

„Mamele nu dispar niciodată: ele locuiesc în cerul inimii noastre și ne privesc zilnic din oglindă prin ochii noștri.” – Ramona Sandrina

„Mama, un nume scris cu recunoștință sufletului, într-o rama atât de veche dar valoroasa.” Sanda Tulics

„Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse sub arc
în flăcări şi fum.” – Lucian Blaga

„Mama scutură prin casă,
Mătură, aşază, pune,
Pentru mama toate-acestea
Sunt o mare slăbiciune.
Seara, cade ca o piatră,
Nici mâncare nu mai vrea,
Somnul vine ca un fluviu
Şi pe apa lui o ia.
– Mamă-i, spun, nu te mai zbate,
Ai şi-aşa de dus poveri.
Nu-mi mai scutura din perne
Visele avute ieri.
Lasă-le să stea acolo,
Poate că-mi mai trebuiesc.
Nu se ştie la ce cânturi
Am să le mai folosesc.
Însă ea nu vrea s-asculte,
Ştie din al vieţii rost
Cum că visele de mâine
Nu-mi vor fi cum au mai fost” – Virgil Carianopol

„Portret cu linii frânte
Şi unduiri de ape
Strivit sub resemnarea
Grăbitelor plecări
În rama lui modestă
Tot cerul nostru-ncape
Străfulgerat de stele
Sau ros de remuşcări

Oricât ne-am vrea de singuri
Tot ne privesc din ramă
Şi tot ne-aduc aminte
De primul nostru gând
Două fântâni zidite
În tainici ochi de mamă
Care ne-adapă zborul
Când limpezi, când plângând…” – George Țărnea

„Când spui „femeia“, ai spus „mama“, și-ai spus „soția“, „fiica“, „sora“,
și-ai spus ființa cea mai scumpă și mai iubită tuturora,
și-ai spus iubirea, și căldura, și frumusețea fără care
ar fi-un pustiu, și-ar fi-o durere, și-ar fi-o tristețe tot sub soare.

Ce gol și ce singurătate era în cele șase zile
când nu era în rai femeia pe toate luminându-i-le,
iar când a fost făcută dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană,
ce minunată întregire le-a dat ființa diafană.

E-adevărat că prin femeie a mai venit și întristarea,
dar fără ea n-ar fi viața și n-ar fi binecuvântarea,
n-ar fi cântarea, nici sărutul, nici dor sau lacrimă sub stele
și ce-ar fi lumea fără-acestea și ce-ar fi viața fără ele?

Să-L binecuvântezi pe Domnul și mulțumește-I c-a făcut-o
iar fața mamei și-a soției adie-o dulce și sărut-o
pe fruntea sorei și-a fetiței, fă semnul binecuvântării
cu mângâierea cea mai sfântă a bucuriei și-a cântării.

N-o întristați, ci mângâiați-o și ajutați-o cu iubire
să-și ducă sarcina și crucea frumos și ea spre mântuire
căci când ea plânge toate, toate sunt chinuite și-ntristate
iar când zâmbește ea, ce cântec și ce lumină vine-n toate.

…Fii binecuvântată dulce și scumpă mamă și soție
și sora și fetița noastră, fiți fericite pe vecie
cu lacrimi sărutăm obrajii și ochii voștri-n sărbătoare
și-ntreaga dragoste ne-o punem pe-al vostru suflet ca o floare.” – Traian Dorz

„Să nu fii supărată, Doamnă
Că nu mai esti aşa frumoasă,
Să mulțumeşti Celui de sus,
Că încă mai eşti sănătoasă.

Deşi priviri nu mai întorci,
Poți fi destul de elegantă,
Cu cele tinere te-ntreci,
Vârsta, nicicum nu te arată.

Să nu te-ascunzi de fericire,
Când fire albe ți-au ieşit,
În suflet încă ai iubire
Şi multe ai de oferit.

Să nu fii supărată Doamnă
Şi nu uita să te iubeşti,
Chiar şi pe la „sfârşit de toamnă”
La fel de tânără, tu eşti.” Angelica Grosu

„Ca soarele de primăvara,
Sa-ti fie inima si sufletul mereu,
Sa-ti fie glasul, sunet dulce de vioara,
Sa ai o viată fericita si ușoara,
Si sa-ti zâmbească zilnic Dumnezeu.

Ca ghiocelul plin de gingășie,
Sa-ti fie ‘mbrățișarea neîncetat,
În dimineți, sa strălucești cu bucurie,
Sa fii în lume-o mărturie, vie,
A dragostei, cu care Dumnezeu te-a înzestrat.

Ca stelele, pe bolta albastra…o scânteie,
Veghind asupra noastră zi de zi,
Muza iubirii, în milioane de condeie,
Sa fii întotdeauna, unica… FEMEIE
E cel mai sfânt si minunat ce poti sa fii!” – Marius Alexandru – Ziua femeii