Pavel Kiseleff

Bineînțeles ca toata lume a auzit de Șoseaua Kiseleff din București care face legatura dintre Piața Victoriei si Arcul de Triumf (până în 2017 ajungea până la Piața Presei Libere). Dar de unde si până unde o strada din capitala României poarta numele unui general rus?

Contele Pavel Kiseleff s-a născut pe 8 ianuarie (19 ianuarie după calendarul vechi) 1788 în Moscova, într-o veche familie nobila rusa, însă conform spuselor sale, „a lucrat mult si greu pentru a se educa.” Până la sfârșitul vieții, în conformitate cu jurnalele pe care le-a ținut timp de mulți ani, el a fost interesat de cele mai recente lucruri din literatura politică, filosofică și artistică.
Kiseleff s-a înrolat cadet la arhivele din Moscova ale Ministerului Afacerilor Externe (1805) si a participat la 26 de lupte ale războiului din 1812, după care începe ascensiunea sa în funcții până ajunge la grad de șef al Statului Major al Armatei a 2a.
Între 1829 și 1834 a condus administrația militară rusească a Țării Românești. A fost președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești în timpul administrației militare ruse. A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria celor două principate române. Aceste regulamente organice au fost introduse în Țara Românească în 1831 și în Moldova în 1832. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.

Când guvernarea rusă s-a terminat, boierii au hotărât să-l onoreze pe Kiseleff prin oferirea de moșii, avere, statui sau chiar naturalizarea lui. El a refuzat, dar a spus că de banii respectivi să fie folosiți la dezvoltarea infrastructurii si a unei plantații de copaci punând bazale Parcului Kiseleff de astăzi. De altfel în timpul scurtei sale guvernări, a fost emis „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”. Tot el a hotărât înfiinţarea oraşului Turnu Severin, cu ocazia unei vizite în regiune, în primăvara lui 1833.

Si tot în acea perioada de cinci ani cât a fost la guvernare, s-a întâmplat ca holera sa ajungă la Iasi (1831), motiv pentru care s-a înființat un spital cu 25 de paturi; 20 pentru creștini și 5 pentru evrei si s-au luat masuri de carantinare prin săparea de șanțuri în jurul localităților molipsite si angajarea de străji care sa interzică trecerea. Se angajează căruțe care sa duca morții, ciocli si supraveghetori.

Generalul a dat porunca poporului:

„Noi guvernatorul principatelor Moldo-Valahia, general adjutant Kiseleff poruncim, și la a noastră poruncă, nu suferim crâcneală sau șovăire în aducerea la îndeplinire a tuturor celor citate aici:

1. Povața cea mai mare este curățenia ce trebuie să o păstrăm asupra trupului cât și a gospodăriei noastre. Nu mânca până nu-ți speli mâinile cu oțet; nu te culca până nu-ți cureți trupul cu apă caldă și cu săpun.
2. Nu se mai admite ca cetățeanul să-și facă nevoile ori unde îi va veni; sapă o groapă cât mai adâncă și folosește- te de ea. Nu o lăsa a da pe dinafară; când o vezi că este aproape a se umple, alături de ea fă alta, și cu pământul din aceasta astupă pe cea veche. Nu uitați a turna peste ea și zeamă de var.
3. Nu se mai admite a se arunca zoaiele (lăturile) pe uliță, sau a se scurge pe sub porți în șanțul drumului. Se va face gropi anume pentru zoaie; asemenea fiecare cetățean va curăți atât șanțul din fața casei sale și mătura porțiunea cât îi ține casa.
4. Cuprinsul casei din năuntru va fi fumegat cel puțin odată pe săptămână, cu fum de ardei și la găsire, cu pucioasă; lucrurile din casă în fiecare zi, pernele, vor fi scoase la privirea soarelui;
5. Feriți-vă a mânca bolbotini și poame crude, totul trebuie bine fiert și bine coapte. Beți din când în când câte puțin oțet, plămădit cu usturoi.
6. De simțiți dureri de pântece, nu-i rău a face o turtă cu puțină miere și cu ismă și puneți-o pe burtă.”

Surse: Wikipedia, Historia si Româniatv.

„Ziua Internațională a Non-Violenței”

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat în unanimitate rezoluția ce declară 2 octombrie drept „Ziua Internațională a Non-Violenței” în onoarea celui care era clasificat al doilea după Albert Einstein pe lista „Personalităților Secolului” la sfârșitul lui 1999.

Mohandas Karamchand Gandhi, cunoscut lumii ca Mahatma nume ce i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore si care în sanscrita înseamnă „suflet mare”, a venit pe lume la 2 octombrie 1869, în vestul Indiei (Porbandar, Gujarat), într-o familie ce aparținea castei negustorilor. În India i se mai spune si Bāpu adică „tata” în dialectul guyaratí.

Din povestea vieții sale, „Povestea experimentelor mele cu adevărul”, aflam ca a fost un copil timid si nu a excelat la scoală. S-a căsătorit însă la vârsta de 13 ani Kasturba, în urma unor aranjamente ale părinţilor săi. După absolvirea Universitatii din Ahmadabad si a University College London, devine avocat si lucrează o perioada scurta în Bombay. În timpul studenției, la Londra, a încercat sa adopte un stil de dandy cumpărând-si costume noi, luând lecții de vioara si de dans, învățând franceza, însă după trei luni a constatat că felul acela de a trai era o pierdere de timp si a hotărât sa se concentreze pe un studiu profund şi pe o viată cât se poate de simpla.

În anul 1893, primeşte un post de consilier juridic al unei firme indiene, în Africa de Sud, ţară în care va petrece următorii 21 de ani timp în care are posibilitatea să cunoască realitatea trăită de mii de imigranți indieni, care erau victime ale segregației rasiale. Astfel el devine o voce din ce în ce mai puternică pentru recunoașterea drepturilor compatrioților săi si începând cu anul 1906, lansează la nivelul maselor conceptul de revoltă bazată pe rezistență pașnică, denumită Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice.

În urma acestui protest guvernul sud-african admite adoptarea unor reforme în favoarea muncitorilor indieni, printre măsuri aflându-se anularea unora din legile discriminatorii, recunoașterea drepturilor civile pentru imigranți și recunoaşterea căsătoriilor religioase.

Revenit în India, Mahatma Gandhi, își începe activitatea anticoloniala inițiind prima campanie importanta Satyagraha de nesupunere civilă, care presupunea boicotul mărfurilor englezești și refuzul plății impozitelor, motiv pentru care este arestat si condamnat la câteva luni de închisoare.

În anul 1926, la Conferința de la Londra pe tema problemei indiene, cerând explicit independența țării sale.

Lupta sa a fost continua si de-a lungul timpului este arestat de mai multe ori, însă aceasta a determinat în cele din urmă, retragerea britanică și crearea statului indian independent, la 15 august 1947.

„Viaţa noastră este o lungă şi nesfârşită căutare a Adevărului.”

„Pământul ne oferă cele necesare pentru a satisface nevoile tuturor, nu şi avariţia tuturor.”

„A fost întotdeauna un mister pentru mine cum oamenii se pot simţi onoraţi prin umilirea altor fiinţe umane.”

„Poţi să mă încătuşezi, poţi să mă torturezi, poţi chiar să-mi distrugi acest trup, dar nu-mi vei întemniţa nicicând mintea.”

„Ei nu ne pot lua demnitatea noastră dacă nu le-o dăm noi.”

„Iubirea nu cere nimic, ea oferă. Iubirea suferă, ei nu-i pare niciodată rău de nimic şi nu se răzbună.”

„Dacă urli te aud toţi. Dacă şopteşti te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în linişte te aude doar cine te iubeşte.”

„Nu este înţelept să fii sigur asupra propriei tale înţelepciuni. Este sănătos să ţi se aducă aminte că şi cel puternic poate slăbi, iar cel înţelept poate greşi.”

„Opoziţia civilă este un drept înnăscut al tuturor cetăţenilor. Când cineva se dezice de acest drept, acesta nu mai poate fi considerat o fiinţă umană.”

„Ascultaţi vocea marii tăceri din noi. Dacă suntem pregătiţi să ascultăm, radioul divin emite fără încetare în noi, dar fără tăcere este imposibil să-l auzim.”

„Un lucru a săpat rădăcini adânci în sufletul meu: credinţa că morala stă la baza tuturor lucrurilor şi că adevărul este substanţa întregii moralităţi. Astfel că adevărul a devenit singurul meu scop. El a devenit din ce în ce mai important pentru mine, iar sensurile pe care i le-am dat au devenit din ce în ce mai largi.”

„Deplina împlinire o ai atunci când ce gândeşti, ce spui şi ce faci sunt într-o perfectă armonie.”

„Rugăciunea nu este o cerere. Ea este dorul unui suflet. E recunoaşterea zilnică a propriei slăbiciuni. Este mai bine să ai o inimă fără cuvinte, decât cuvinte fără inimă.”

„

Mă opun violenţei pentru că şi atunci când pare să facă bine, binele e doar temporar. Răul pe care îl produce e permanent.”

Josephine Baker

Nu am fost contemporana cu ea si nici nu as fi vrut pentru ca viata era destul de dura si complicata în acea epocat, însa în adolescenta am citit o carte despre viata ei care m-a fascinat, asa ca voi aminti astazi de ea…
Josephine Baker născută Freda Josephine McDonald la 3 iunie 1906 în Saint Louis, Missouri a debutat la Paris, cu 90 de ani în urma la Théâtre des Champs-Élysées, în La Revue Négre, cu un dans erotic ce avea sa revoluționeze lumea spectacolului.

Fara inhibiții, intuitiva, feminina, dotata cu o voce inconfundabila, Josephine a fost prima stea a muzicii pop si prima reprezentanta afroamericana care a urcat pe scena si care a devenit apoi vedeta internațională. A crescut în Harlem si de acolo a adus în capitala Frantei charlestonul. Se mișca, dansa, cânta cu un stil straniu, comic si unic întrecând astfel marile vedete ale timpului ca Valaida Snow y Elizabeth Welch. Înregistrează nenumărate discuri si joaca în multe filme devenind o vedeta de necontestat.
A fost invidiata de multi, dar si admirata de personalități ale vremii . Astfel Hemingway o numește “cea mai senzațională femeie pe care am văzut-o vreodată”, Picasso o descrie astfel: “Înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele”. Devine, pentru lumea anglo-saxonă, “Venus de bronz”, “Perla neagră”, Zeiţa creolă”, iar pentru Franţa, care îi acordă cetăţenia în 1937, “La Baker”.
La data de 2 iulie 1917, Josephine Baker va face cunoștință cu cruzimile unui pogrom în St. Louis, unde au fost uciși mai multe sute de afroamericani. Din acest motiv a fost nevoita sa părăsească țara si sa se stabilească în Europa, mai exact în Franta, devenind mai târziu o apriga militanta contra rasismului.
În anii ¨50 revine de multe ori în America si acorda sprijinul sau Miscarii pentru Drepturile Civile participând la demonstratii si boicotând cluburile separatiste. În 1963, participa alături de Martin Luther King Jr. în March on Washington fiind una dintre notabilii vorbitori ai acelei zile.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se înscrie în Crucea Rosie si susține mici spectacole în fata soldaților care luptau în Africa. Devine activă în Rezistența franceză. Participă la acțiuni de spionaj adunând informații de la diverși clienți germani, italieni sau japonezi, care intrau în barurile unde ea ținea spectacole. Mai mult, reușește să se infiltreze în rândurile ocupanților fasciști, fiind invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franța. A fost prima femeie prima americana decorata cu Croix de guerre.
Dupa război, înfiază 12 copii din toată lumea, încercând sa demonstreze cu acest „experiment de fraternitate” cum îl numea, ca persoane de rase diferite pot trai împreuna.
Dupa zeci de ani de respingere de către conaționalii săi si o viata de lupta contra rasismului, în 1973 reuseste sa susțină un spectacol pe scena de la Carnegie Hall in New York, fiind întâmpinata de ovațiile unui public aflat în picioare.

Viata ei a fost plina de încercari, de umilinte, de renuntari însa printr-o lupta apriga si permanenta a demostrat ca orice vis poate fi împlinit…

Valeriu Sterian

Valeriu Octavian Sterian născut pe 21 septembrie 1952, Știubei, jud. Buzău, a fost unul dintre liderii generației care a pus bazele folkului românesc, cea din anii ’70. Remarcându-se deopotrivă ca muzician și poet, Vali Sterian a adus contribuții majore în dezvoltarea genurilor folk și folk-rock în România, dar și în realizarea fuziunii între starea și mesajul exprimate de versuri și linia melodică folk-rock. Iubitor de protest și cu un spirit acid, Sterian a reprezentat un segment artistic practic neîntâlnit în întreg peisajul muzicii românești. Pendulând între ironie și cinism, a criticat constant în cântecele sale lipsa de orientare a omului societății contemporane, nedreptatea, subproducțiile muzicale și de critică ale vremii sau ororile determinate de Războiul Rece.
De-a lungul activității sale a colaborat cu importanți muzicieni români precum Dan Andrei Aldea, Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan sau Maria Gheorghiu. A cântat pe aceeași scenă cu nume sonore ca Joan Baez și Cliff Richard și a sprijinit mulți tineri muzicieni de folk, rock sau pop.

„În timpul liceului, atras de limbile străine, Valeriu Sterian începe să corespondeze cu tineri din Anglia și Franța. Aceștia îi trimit albume cu Beatles, ceva greu de digerat în acele vremuri, motiv pentru care tatăl său este chemat să dea declarații la Securitate. În primăvara lui 1971, cu puțin timp înaintea încheierii clasei a XII-a, este exmatriculat pentru două săptămâni din liceu pentru că, în cadrul unui festival-concurs, a cântat piese din repertoriul Beatles. Atunci tatăl său este rechemat la Securitate. Vali s-a închis în camera lui și a strigat: „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”. Acest strigăt de furie și de durere al unui tânăr căruia i se cerea să nu mai fie el însuși va deveni refrenul uneia dintre cele mai cunoscute și importante creații ale sale, „Nopți”. Ulterior, și-a mustrat profesorii că au fost nedrepți cu el.”

„Și-a scris singur majoritatea cântecelor și nu a scris decât despre lucruri care l-au intrigat sau impresionat puternic și tocmai așa pot să afirm cu siguranță că Vali Sterian este cel mai ușor de înțeles ascultându-i muzica. Acolo, printre cuvinte, Vali e cel mai sincer și cu noi și cu el însuși.” Oliver Sterian

„Nu a fost doar talentat, a muncit enorm, a studiat, știa exact ce și cum trebuie făcut, era tipicar, perfecționist, avea target-uri înalte, foarte bine stabilite; a căutat să-şi descătuşeze sentimentele (interiorizate), din dragoste pentru oameni (deși orgolios, nu avea răutăți fundamentale; într-adevăr, sensibilitatea lui a purtat, deseori, masca durității); de fapt, muzica artistului reprezintă istoria vieţii pe care a trăit-o; dintr-un fel de sacrificiu datorat Revoluţiei, a simțit dezamăgire față de politica românească; în versuri pline de înţeles (esență, substanță), simple, niciodată banale, folosindu-și timbrul vocal inconfundabil, reflecție a personalității puternice (psiholog apăsat de împrejurări, de clima aspră a vieții socio-politice, cu o perseverenţă extraordinară), „Ne-a învățat, de-a lungul vieții sale, să fugim într-o poveste” (Cristi Luca, vechiul coleg al lui Valeriu Sterian la „Compania de Sunet”)…

Ultimul apaș…

Goyaałé, scris uneori Goyathlay (Cel care casca în limba Chiricahua), s-a născut într-un trib indian ce locuia pe malul Râului Curcanului într-o epoca când luptele de expansiune teritoriala a Mexicului si SUA erau pe zi ce trece tot mai sângeroase. Viata apașilor era mereu supusa riscurilor fiind tinta atacurilor armatelor de cucerire teritoriala si a triburilor din jur.

La opt ani, Geronimo îsi pierde ambii părinți, pe când un comerciant alb, însoțit de un vânător de scalpări, împușcă 400 de amerindieni în timpul unei petreceri si asta îl determina sa lupte cu toată forța împotriva dușmanilor declarați. La 17 ani deja condusese 4 raiduri reușite si tot atunci se îndrăgostește de Alupe cu care va avea 3 copii. Însa la 6 martie 1851, când Geronimo era la vânătoare, o companie de 400 de soldați mexicani din Sonora, conduși de colonelul José María Carrasco, a atacat așezarea de pe Râul Curcanului si a ucis mai multi indieni, inclusiv pe soția si copii săi. Conform tradiției tribului, el da foc corturilor ramase si se retrage în sălbăticie unde se spune ca a auzit voci ce-i spuneau ca nicio pușca nu-l va putea ucide. Decis sa lupte împotriva armatei mexicane, Geronimo aduna o oaste de 200 de oameni si timp de 10 ani organizează atacuri nemiloase asupra mexicanilor care îngroziți îl invocau pe sfântul Ieronim (în engleză „Geronimo”), de unde si numele indianului.

Lucrurile s-au schimbat însa după 1850 când mexicanii au fost învinși de catre americani si aceștia din urma, împinși de goana după aur au continuat expansiunea în ținutul triburilor indiene.

Prins în 1877 si închis într-o rezervație vreme de 4 ani, Geronimo evadează si adunând un mic grup de apasi, timp de 5 ani hartuiește armata americana care îl considera „ultimul mare apărător al libertăţii şi al cutumelor indiene”. Acțiunile sale îi conferă o aura mistica, rebeliunile şi fuga sa constantă făcând de ruşine autorităţile care păreau neputincioase în fata sa.

Pe 27 martie 1886 s-a predat. Era ultimul din tribul Chiricahua care făcea acest lucru. În următorii ani, el şi grupul său au fost mutaţi în mod repetat, întâi într-o închisoare din Florida, apoi în tabere în Alabama şi Oklahoma, petrecând aproape 20 de ani închişi ca prizonieri de război.

În 1905 si-a publicat o autobiografie si tot în acel an a fost primit într-o audienta la Presedintele Roosevelt încercând în zadar să îl convingă să îi lase oamenii să se întoarcă în Arizona.

În anul 2010 Camera Reprezentanților SUA a adoptat o rezoluție care stipula recunoașterea meritelor liderului indian, recunoscut ca un adevărat strateg al războiului de gherilă, și ca acesta să fie comemorat la 100 de ani de la moartea sa.

Poe…

Într-o zi de ca aceasta, pe 19 ianuarie cu mai bine de doua secole în urma, s-a născut precursorul literaturii moderne de ficțiune, științifico – fantastice si
creatorul primului detectiv din istoria literaturii universale, C. Auguste Dupin, eroul unui ciclu de trei povestiri printre care „Crimele din Rue Morgue” și „Scrisoarea furată”.

A dus o viata halucinanta ca o răzvrătire poate pentru copilăria chinuita, marcata de pierderea părinților de la vârsta de 3 ani.

Plina de frământări si neîmpliniri existenta sa va fi iarăși zguduita de pierderea soției (moare de tuberculoza ca si mama sa), Virginia Clemm cu care s-a căsătorit când aceasta avea 13 ani. Din acest motiv întreaga sa opera literara va fi marcata de o anumita tema, anume moartea unei femei tinere şi frumoasă. Cea mai faimoasa poezie a sa care are drept subiect moartea unei femei tinere este „Corbul”, si este motivul ce m-a determinat sa scriu azi despre Allan Poe, poezie pe care o voi publica în traducerea lui Mihu Dragomir.

Ultimile zile din viata sa tragica rămân un mister. Pleacă din Richmond pe 27 septembrie 1849 spre Philadelphia, însă este găsit pe 3 octombrie în Baltimore artătând ”respingător”, cu părul uleios, fiind extenuat, nespălat, cu privirea pierdută (după descrierea doctorului sau) şi este dus la spitalul Washington College unde moare pe 7 octombrie. Ultimele lui cuvinte au fost “Doamne, ajută-mi bietul suflet”.

Corbul

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător, 
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. 
„E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – 
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă: 
„E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor – 
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – 
Nu-i decât un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l 
„Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” 
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: „Lenore!” 
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
„La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate… 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor. 
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!” 
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: „Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?” 
Spuse Corbul: „Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – 
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: „Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor. 
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Până-am spus: „S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – 
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”. 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gândit: „E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – 
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvântul: „Nevermore””.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor; 
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – 
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – 
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – 
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
„Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” – 
Eu mi-am spus – „să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, 
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată – Nevermore.

Sursa Citatepedia.

https://www.amazon.es/kindle-dbs/hz/signup?tag=libros69-21

Cella Serghi

N-as putea sa las sa treacă aceasta zi de 22 octombrie fără sa amintesc lumii de Cella Serghi, una dintre scriitoarele preferate ale adolescentei mele. „Mirona” a fost una din cărțile care mi-a încălzit sufletul si la care m-am tot gândit de-a lungul timpului, poate pentru ca m-am recunoscut cumva în fata aceea aplecata în nopțile albe la masa de scris, care înfrunta viata cu stoicism si care iubește cu toată forța anilor săi tineri. Despre acest roman, autoarea spunea: „Cu preţul suferinţelor pe care le binecuvântez s-a născut Mirona. I-am transmis durerea şi bucuriile mele, blestemul şi fericirea de a fi scriitor, curajul de a pierde azi pentru a câştiga mâine. Fiindcă atunci când se termină cartea fiecare simte că există un mâine, că azi e doar o repriză într-un meci care va fi câștigat”.
Cella Marcoff, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, a devenit cunoscută ca prozatoare, publicistă şi traducătoare sub pseudonimul Cella Serghi. S-a născut în anul 1907 la Constanţa. Prozatoarea, marcată pe viaţă de oraşul-port al Pontului Euxin, mărturiseşte în memoriile sale: ,,Marea e o prezenţă vie şi o prezenţă de vis. Valurile care se izbeau cu disperare de stânci, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul şi, în centru, statuia lui Ovidiu, totul era făcut să incite, să neliniștească, să tulbure, să şlefuiască sufletul unui copil”. Ea, mărturisea într-un interviu ca nu a avut vocația scrisului din copilărie sau adolescenta, chiar daca profesorul de româna din liceu i-a înmânat teza spunând ca e primul 10 din cariera sa. O tânără cu o sensibilitate ieşită din comun, viitoarea scriitoare urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, practicând apoi, pentru un timp, avocatura.
Nevoia de a scrie a apărut mai târziu, poate după ce l-a cunoscut pe Camil Petrescu de care avea sa se îndrăgostească nebunește. El a fost cel ce a încurajat-o sa-si pună gândurile pe hârtie spunându-i: „Scrie, nu mai vorbi, vorbește mai puţin şi scrie mai mult”, Poate si de aceea, în romanul sau de debut „Pânza de paianjen” prima pagina îi este dedicata lui: „Lui Camil Pe­tres­cu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce în­s­­eamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul căr­ţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdea­una calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot… Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risipit şi această carte n-ar fi existat”.
A fost si rămâne o scriitoare iubita de cititori, în special de către cei tineri, dar nu foarte apreciata de către critici. Romanele sale nu sunt documentare chiar dacă au si capitole în care se vorbește despre specificul timpurilor, ci sunt romane de introspecție, încercări de a explica dramele sufletești individuale.Personajele-eroine poartă în fiinţa lor destine rare, încărcate de mister şi de mesaj, captivante. Sunt femei complexe, curajoase pentru rigorile impuse atunci de societate, rebele, fremătând către sclipire în spirit, chiar dacă uneori cochete şi frivole în exterior. Depinde de receptor sau, cum spunea George Călinescu: „În aşa oglindă, aşa portret”.
Cella Serghi ramâne un reper al adolescentei mele.

Cânta la Stupca o vioara…

Pe 14 octombrie 1835 se năștea la Stupca unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883). A compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, Trei culori.
„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor…”, îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei „Crai Nou” de la Braşov, ca si cum ar fi stiut ca viata sa se va sfârsi curând.
Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Stupca a dispărut o dată cu el… în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

Ce nu stiai despre John Lennon

Ar fi împlinit azi 76 de ani. S-a născut în timpul războiului, pe 9 octombrie 1940 în Liverpool si a fost muzician, cântăreț, textier și compozitor englez, unul din fondatorii trupei The Beatles. Împreună cu prietenul său Paul McCartney, el a format unul din cele mai  titrate parteneriate compoziționale ale secolului 20. Fire rebela, și având un spirit acerb în muzica sa, în compozițiile sale, în desenele, în filmele și în interviurile sale, a devenind de asemenea controversat din cauza părerilor sale politice. S-a mutat în New York în 1971, unde critica sa asupra războiului din Vietnam l-a determinat pe Richard Nixon la lungi încercări să îl deporteze, în timp ce cântecele sale au fost preluate ca imnuri în mișcarea anti-război. Exista câteva aspecte despre Lennon pe care poate nu toată lumea le cunoaște: – Primul cântec scris de Lennon se numea “Hello Little Girl’, iar primul cântec al lui McCartney s-a numit “I Lost My Little Girl”. – Se pare ca viata sa a stat sub influenta numărului 9. Astfel, Lennon s-a născut la 9 octombrie 1940, fiul lui, Sean, s-a născut la 9 octombrie 1975. A scris cântecele “9 Dream” (de pe al noulea album solo al sau, “Walls and Bridges” care a fost lansat în a noua luna a anului 1974 si a ajuns pana pe locul 9 în topurile din Statele Unite) si, cu Beatles, One After 909 si Revolution 9. Locuia în apartamentul cu numărul 72, de pe strada 72 din New York si a fost ucis in seara zilei de 8 decembrie, când era deja dimineața devreme a zilei de 9 decembrie, in Liverpool-ul natal. – A fost acuzat de plagiat de catre casa de discuri reprezentanta a lui Chuck Berry, pentru “Come Together” care semana cu cântecul lui Berry din 1956, “You Can’t Catch Me”. Cazul a ajuns în instanta. (The Telegraph) – Potrivit The Telegraph, Lennon si-a schimbat al doilea nume, Winston, în Ono, după ce s-a căsătorit cu Yoko Ono, in 1969. – Locul în care se afla cenușa lui John Lennon nu a fost niciodată dat publicității. Se presupune ca ea se afla in posesia lui Yoko Ono, deși exista si speculații potrivit cărora o parte din cenușa ar fi fost împrăștiată în Strawberry Fields Memorial din Central Park, New York. – Atât Yoko Ono, cât si Paul McCartney au cerut public ca numele autorului crimei sa nu mai fie pronunțat, pentru ca astfel i se îndeplinește dorința acestuia din urma de a fi o celebritate. – În 1980, la 30 de ani de la moartea lui John Lennon, Tabloidul The Sun scria ca soția criminalului sau a mărturisit cum acesta din urma i-a povestit despre planurile sale si cum i-a arătat chiar si pistolul cu care l-a ucis ulterior pe Lennon. Ea ar fi putut sa-i salveze viata cunoscutului artist daca ar fi anunțat politia.

PERSONALITATI ALE MOLDOVEI

Îmi cer scuze daca mândria mea de moldoveanca deranjează cumva dar, pentru ca am văzut atâtea mesaje jignitoare la adresa locuitorilor Moldovei, m-am gândit ca poate multi nu știu câte personalități de seama ale României s-au născut pe aceste meleaguri. Iata mai jos o lista aleatorie(nu știu cât de completa) care sper sa mai schimbe ideile preconcepute ale unora.

1. Margareta Pogonat – Actrița romana de teatru si film s-a născut în Iasi pe 6 martie 1933. Născuta dintr-un tata (Petru Pogonat), jurist şi om politic român, care a îndeplinit funcția de primar al municipiului Iaşi în august 1921 si o mama actrița renumita în acele vremuri, a îndragit scena de mica si chiar daca initial si-a propus sa devina medic chirurg pâna la urma a ajuns o mare actrita. A făcut Facultatea de teatru unde prin seriozitate, multa munca, talent si creativitate a ramas si astăzi ca profesor, învățând studenții  sa fie sinceri, inventivi si sa realizeze ca munca în teatru, înseamnă imense sacrificii.
2. Ernest Maftei s-a născut la 6 martie 1920 în comuna Prăjeşti, lângă Bacău.
Are un singur Fiu, Gheorghe (Gheorghiţă) Maftei care este un artist plastic cunoscut.
La 17 ani intră în Frăţia de Cruce, organizaţie anticomunistă a tineretului naţional-creştin al cărei lider va deveni. În 1937 participă la tabăra FDC de la Carmen Sylva, (azi Eforie Sud). În 1938, este arestat de autorităţile dictaturii regelui Carol II, fiind încarcerat în lagărul de la Vaslui. Aici va asista, pe 21 septembrie 1939, la executarea a câtorva zeci de membrii ai Partidului „Totul pentru Ţară „, moment descris în numeroase interviuri. Între 1941-1945 urmează Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi. Tot în această perioadă este arestat şi condamnat de autorităţile antonesciene pentru activitate în FDC.
3. Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin Cantemir şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.
4. George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău – d. 22 mai 1957, Bucureşti) a fost un scriitor român format la şcoala simbolismului literar francez. Numele său real e George Vasiliu.
Poetul s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu şi a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să înveţe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. Într-o toamna rămâne închis o noapte întreaga, din neatenţia paracliserului, în turnul bisericii Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Vădeşte mare talent la desen. Se dovedeşte foarte bun executant la vioară şi la alte instrumente din orchestra şcolii, pe care o şi dirijează. Se evidenţiază la gimnastică. În 1899 obţine premiul I pe ţară la concursul ”Tinerimii române” pentru desen artistic de pe natură.
5. Liviu Deleanu (n. 8 februarie 1911, Iaşi – d. 12 mai 1967, Chişinău) a fost un poet român. S-a născut în orasul Iaşi. Numele lui adevărat este Lipa Cligman.
Liviu nu-şi iubea copilăria, zicea că a fost foarte grea, fară bucurii şi jocuri copilareşti. („unica mea jucărie a fost o papuşă de cîrpe…”). Îi placea foarte mult să citească. Citea tot ce-i nimerea sub mînă. Mama îi dădea cîte un leu să-şi cumpere un covrig şi el strîngea leul, ca să-şi poată cumpăra unica revistă pentru copii. Tatăl vroia să-l vada contabil, care mai tîrziu a murit asfixiat într-un vagon de vite. Începuse să fumeze la o vîrstă mult prea timpurie şi tuşea. (Abia în 1957, după festivalul de la Moscova, cînd l-au speriat doctorii că rămîne fără picioare – s-a lăsat.) Era uituc. Îşi uita şi versurile. Cel mai iubit anotimp al lui era toamna. El o numea „marea pictoriţă”.
6. Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani, d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”.
7. Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași – d. 17 noiembrie 1944, București) scriitor român, a fost poetă, prozatoare și publicistă, soția lui Eusebiu Camilar.
S-a născut la Iași, România, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași.
8. Miron Costin – Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII. A fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Deja în 1634 Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvându-şi viaţa de mânia turcilor. Aici ei au obținut cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedând în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. Se întoarce în patrie abia la începutul anilor ’50, unde în scurtă vreme urcă vertiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti până la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 până la sfîrşitul anului 1683, când se retrage din activitatea de stat.
9. Vasile Conta (n. 15 noiembrie 1845, com. Ghindăoani, județul Neamț; d. 22 aprilie 1882, Iași) a fost filozof, scriitor, ministru român.
S-a născut în satul Ghindăoani, comuna Bălțătești, județul Neamț, descendent al unei familii de preoți. Străbunii săi erau preoți de cel puțin trei generații, ceea ce înseamnă că nu puteau fi armeni, cum a susținut armeanul Octav Minar, un editor al operelor lui Conta, întrucît pe vremea aceea puteau fi preoțiți numai ortodocșii care erau născuți din părinți ortodocși.
10. Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani – d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
11.Mihail Kogălniceanu – „N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume”, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti.
Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Husi jud Vaslui la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu.
12.Anastasie Crimca – Un ultim, dar puternic şi fructuos acord în dezvoltarea culturii de limbă slavonă în Moldova a reprezentat activitatea cărturărească de copist, caligraf, miniaturist şi autor de literatură imnografică religioasă a lui Anastasie Crimca.
A. Crimca s-a născut în a doua jumătate a secolului XVI. Datele biografice din perioada iniţială a vieţii sale sunt cunoscute cu aproximaţie. Se admite că este de baştină din Suceava, din familia negustorului Ioan Crimca. Numele său de mirean era Ilie, căruia în 1587 domnitorul Petru Şchiopul i-a dăruit pentru slujba credincioasă o selişte. Se presupune că s-a călugărit în acelaşi an la mănăstirea Putna, ca un an mai târziu să devină egumenul mănăstirii Galata din preajma cetăţii de scaun a Ţării Moldovei. Trecând prin mai multe peripeţii legate de instabilitatea politică şi schimbarea frecventă a domnilor în ultimul deceniu al secolului XVI, în vara anului 1600, sub stăpânirea lui Mihai Viteazul îl aflăm pentru scurtă vreme în postul de episcop de Rădăuţi. După o întrerupere de mai mulţi ani în 1606 reapare ca episcop de Roman, iar din 1608 devine mitropolit al Moldovei. În această postură a rămas până la sfârşitul vieţii, cu o mică întrerupere în 1618-1619.
13. Mitropolitul Varlaam – Alături de cronicarul Grigore Ureche, de mitropolitul Petru Movilă, de logofătul izvoditor de pravile Eustratie, una din figurile care au dat strălucire deosebită epocii lui Vasile Lupu (1634-1653) a fost mitropolitul Varlaam.
Data exactă a naşterii viitorului mare cărturar nu se cunoaşte, dar se presupune că aceasta ţine de penultimul deceniu al secolului XVI. Vasile Moţoc, căci acesta era numele laic al viitorului mitropolit Varlaam, se trage dintr-o familie de ţărani răzeşi din satul Baloteşti, Vrancea (Ţara Moldovei). Nu este exclus să fi învăţat carte slavonească, românească şi grecească la început la schitul lui Zosim, apoi la mănăstirea Secu, ctitorie a Mitrofanei şi a lui Nestor Ureche (1602), părinţii lui Grigore Ureche, unde s-a călugărit la hotarul secolelor XVI-XVII. Vasta cultură cărturărească şi teologică de ortodoxie creştină acumulată l-au focut să se evidenţieze printre fraţii săi de credinţă şi rugăciune. Căci deja prin 1610-1611 (după alţi cercetători prin anii ’20 ai secolului XVII) devine egumen al acestei mănăstiri.
14. Nicolae Milescu Spătarul (1636 – 1707)
Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII – începutul secolului XVIII. N. Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean. După unii cercetători, la început el şi-a făcut studiile, se pare, la Academia slavo-greco-latină din Iaşi, apoi a continuat la Academia de pe lângă patriarhia de la Constantinopol, instituţii în care a studiat limbile slavonă, greacă veche, neogreacă, latină, turcă, arabă, apoi istoria, diverse disciplini filosofice, literatura şi teologia. Întorcându-se în patrie pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungând la rangul de spătar.
15. Gheorghe Asachi (1788 – 1869) a fost un poet, prozator şi dramaturg român care s-a născut la Herţa, în nordul Moldovei (azi în Ucraina). Fiul lui Lazăr Asachievici, preot şi al Elenei. A primit primele noțiuni de învățătura de la tatal său – preotul Lazăr Asachi. La vârsta de 9 ani, Gheorghe Asachi și-a continuat studiile în limba polonă, latină, germană la Lvov, unde se mutase familia. A studiat apoi la universitatea din același oraș, în cadrul facultății de filozofie – logică, matematică, istoria naturală, fizica, metafizică şi etică, urmând și un curs special de arhitectură.
16. Constantin (Costache) Negruzzi (1808, satul Hermeziu, judeţul Iaşi – 24 august 1868) a fost un om politic şi scriitor român din perioada paşoptistă.
Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iaşi, este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturiseşte într-un articol intitulat Cum am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
17. Vasile Alecsandri – Poet, prozator și dramaturg (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.
A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri.
18. Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului – d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.
Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești.Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.
19. Bogdan Petriceicu Hasdeu – Născut în comuna Cristinesti, judetul Hotin (Basarabia); Haşdeu îşi desfăşoară studiile liceale la Chişinau, iar cele universitare la Harkov. Pregatirea intelectuala şi-o desavârşeşte însă ca autodidact. În februarie 1857 se stabileşte la Iaşi, unde se afirmă, în scurtă vreme, ca gazetar, editând ziarul unionist România (1858, 1859), apoi Foiţa de istorie şi literatură (1860). Cu un rasunet mai larg în epocă este revista Din Moldova (ulterior Lumina), în care se face cunoscut ca teoretician literar şi ca prozator, cu nuvela Duduca Mamuca, pentru care a fost adus în faţa justiţiei. Custode al Bibliotecii Nationale din Iaşi, pledează, în 1859, pentru organizarea acesteia la nivel european şi pentru înfiinţarea Universităţii ieşene. Este profesor de istorie, statistică şi geografie la “Şcoala reala” din Iaşi.
20.Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiat…” sau „O, rămîi”).
21. Ion Barbu pe numele sau adevarat Dan Barbilian (n. 18 martie 1895, Câmpulung-Muşcel, d. 11 august 1961, Bucureşti) a fost un poet şi matematician român. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.
Unicul fiu al magistratului Constantin Barbilian şi al Smarandei (n. Soiculescu), fiica de procuror. Pseudonimul care l-a facut celebru în poezie este, de fapt, numele originar al familiei, transformat printr-o latinizare curentă.
Studiile elementare şi gimnaziale le face la Câmpulung, Damineşti, Stâlpeni, Piteşti. Urmează liceul la Bucureşti. Demonstrează de pe acum deosebite aptitudini de mathematician. După ce-şi i-a licenţa (1921) obţine o bursă pentru doctorat în Germania. Talentul său matematic se manifestă încă din timpul liceului, elevul Barbilian publică remarcabile contribuţii în revista Gazeta matematică. Tot în acest timp, Barbilian îşi dezvoltă şi pasiunea pentru poezie.
22.Nicolae Labiş (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Suceava – d. 22 decembrie 1956, Bucureşti) a fost un poet român cu un talent remarcabil.
Fiu de învăţători (Eugen şi Ana-Profira), Nicolae Labiş învaţă să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. De asemenea, începe să şi deseneze.
Şcoala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al doilea război mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăeşti, satul Văcarea unde va urma clasa a III-a, obţinând numai note de 9 şi 10. Colegii de atunci îşi amintesc că scria poezii şi scenete şi îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă şi se stabileşte la Mălini. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi – Suceava (1950) şi Viaţa Românească (1951). A urmat liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947 – 1951). Vara, Labis întrerupe cursurile liceului, pe care îl va urma, din 1953, la fără frecvență pentru a da în august 1954, la Fălticeni, examenul de maturitate, când obține la limba română nota maximă.
23. Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, județul Bălți, România, astăzi în Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.
24. Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice.
25. Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni – d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, cel mai de seamă critic după Titu Maiorescu[necesită citare]. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.
26.George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.A manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le primise de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.
„Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?”
—Bernard Gavoty – Amintirile lui George Enescu”
27. Ciprian Porumbescu, născut Ciprian Golembiovski, (n. 14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei, Bucovina – d. 6 iunie 1883, Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) a fost un compozitor român.A compus prima opera româneasca – Crai Nou- care a avut premiera la Brașov, în Sala Festivă a Gimnaziului Românesc. Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostașilor români” și altele.
28. Octav Băncilă s-a născut în data de 27 ianuarie 1872 în apropierea orașului Botoșani în comuna Corni, în familia lui Vasile Băncilă și a Profirei, născută Necule.A fost un pictor realist român și activist politic de stânga.
29.Ștefan Luchian (n. 1 februarie 1868, Ștefănești, Botoșani – d. 28 iunie 1916, București) a fost un pictor român, supranumit poetul plastic al florilor.
Cu o vocație declarată încă din școala primară, l-a avut în perioada de formare ca maestru nedisputat pe Nicolae Grigorescu. Educația sa plastică a început la Școala de Belle-Arte, dar a fost completată la München și Paris.
30. Camil Ressu (n. 26 ianuarie 1880, Galați — d. 1 aprilie 1962, București) a fost un pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești. Camil Ressu a fost membru titular al Academiei Române.
31. Theodor Pallady a fost fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Theodor s-a născut în Iași și a copilărit atât la Perieni (Tutova), unde părinții săi aveau o moșie, cât și la Iași. A urmat liceul ,,Sf. Gheorghe“ din București și, la dorința părinților, s-a înscris la Școala de Poduri și Șosele, pe care a părăsit-o, mutându-se la Politehnica din Dresda.[2]
Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în același timp lecții de desen și pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuiește să plece la Paris. În capitala Franței lucrează în atelierul lui Jean Arman și se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault și pe Albert Marquet. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales finețea desenului și strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.
32. Gheorghe Tattarescu (octombrie 1820, Focșani – 24 octombrie 1894, București) a fost un pictor român, clasic, „cel mai tipic academist”,un pionier al neoclasicismului în pictura românească.
33.Nicolae Tonitza -S-a născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Frecventează școala primară de băieți nr.2 și urmează Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților), iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu cu care va lega o lungă prietenie
34. Cristian Mungiu – S-a născut în orașul Iași în familia medicului Ostin Mungiu, profesor universitar la UMF Iași, și Mariei Mungiu, profesoară de limba și literatura română. Sora lui, Alina Mungiu-Pippidi, medic psihiatru de profesie, a devenit cunoscută ca politolog, activist civic și analist politic. Cristian Mungiu a studiat limba și literatura engleză și americană și a lucrat o perioadă ca profesor, precum și ca ziarist și moderator la radio și la televiziune.
În anul 1998 a absolvit cursurile Academiei de Teatru și Film din București, contribuind apoi în calitate de regizor secund la filme cunoscute precum Le Capitaine Conan (1996, regia Bertrand Tavernier) și Train de Vie (1998, regia Radu Mihăileanu).
35. Lucian Pintilie – s-a născut la data de 9 noiembrie 1933, la Tarutina, în Basarabia de Sud. După absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, a montat o serie de spectacole la Teatrul Bulandra din București, printre care se pot enumera câteva spectacole antologice: Copiii soarelui (1961), Proștii sub clar de lună (1962), Cezar și Cleopatra (1963), Biedermann și incendiatorii (1964), Inima mea e pe înălțimi (1964), D’ale carnavalului (1966), Livada cu vișini (1967), Revizorul (1974, spectacol interzis de cenzură după cea de-a treia reprezentație), precum și două filme de lung metraj: Duminica la ora 6 și Reconstituirea.
36. Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut la Iași, pe data de 23 martie 1847 (după alte surse, pe 24 martie 1847), fiind fiul lui Dimitrie Xenopol, care era de origine anglo-saxonă. Iată ce spunea chiar Alexandru D. Xenopol:
„Sunt născut în 23 Martie 1847 în Iași, mahalaua Păcurari în niște case de zestre ale mamei mele… Tatăl meu Dimitrie Xenopol se trăgea din o veche familie anglo-saxonă, după tată Brunswick, după mamă Smith. El a rătăcit în tinerețe, în urma unei dureri sufletești, prin Suedia, pe mare până la Constantinopole, de unde venise la Galați. Aici fu botezat de colonelul Schelety, tatăl generalului Carol Scheleti, care-i dădu numele de Dimitrie și-i schimbă tot odată și familia din Brunswick în Xenopol, adică „fiul străinului”.”
—Alexandru D. Xenopol, Istoria ideilor mele
37. George Lesnea (pseudonim al lui George Glod; n. 25 martie 1902, Iași – d. 6 iulie 1979, Iași) a fost un poet și traducător român. A început prin a traduce din Henrik Ibsen (1923) și din Heinrich Heine (1927), dar, cunoscând limba rusă, s-a orientat spre autori ruși.
Primul poet rus din care a tradus George Lesnea a fost Mihail Lermontov, din care a publicat un grupaj de versuri, în 1923 în „Tribuna ceferistă”, apoi Stanțe în „Adevărul literar și artistic”, 1927, și „Gândul nostru”, 1927. A urmat Esenin si în 1946 a fost premiat pentru traduceri din Aleksandr Pușkin
38. Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezie pentru copii. Creații cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.
39. Mihai Mălaimare (n. 27 august 1950, Botoșani) este un actor de teatru și film, director al Teatrului Masca, fost membru al Parlamentului României (1996-2004) și fost membru, până în 2013, al Consiliului Național al Audivizualului (C.N.A.).
40. Grigore Antipa (n. 27 noiembrie 1867, Botoșani – d. 9 martie 1944, București) a fost un naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român. Este savantul care a renovat total și instalat în 1906 Muzeul Național de Istorie Naturală, care acum care îi poartă numele, în actualul său lăcaș din București.
41. Elisabeta Lipă (născută Elisabeta Oleniuc, n. 26 octombrie 1964, Cândești, judetul Botosani, România) este o canotoare română. A obținut 5 medalii de aur, 2 de argint și una de bronz la șase Olimpiade, a fost de 25 ori campioană a României. În anul 2000, a fost declarată cea mai bună canotoare a secolului de către Federația Internațională de Canotaj. Este maestră emerită a sportului. În anul 2000, Elisabeta Lipă a fost declarată de federația internațională de specialitate drept cea mai bună canotoare a secolului XX.