Pavel Kiseleff

Bineînțeles ca toata lume a auzit de Șoseaua Kiseleff din București care face legatura dintre Piața Victoriei si Arcul de Triumf (până în 2017 ajungea până la Piața Presei Libere). Dar de unde si până unde o strada din capitala României poarta numele unui general rus?

Contele Pavel Kiseleff s-a născut pe 8 ianuarie (19 ianuarie după calendarul vechi) 1788 în Moscova, într-o veche familie nobila rusa, însă conform spuselor sale, „a lucrat mult si greu pentru a se educa.” Până la sfârșitul vieții, în conformitate cu jurnalele pe care le-a ținut timp de mulți ani, el a fost interesat de cele mai recente lucruri din literatura politică, filosofică și artistică.
Kiseleff s-a înrolat cadet la arhivele din Moscova ale Ministerului Afacerilor Externe (1805) si a participat la 26 de lupte ale războiului din 1812, după care începe ascensiunea sa în funcții până ajunge la grad de șef al Statului Major al Armatei a 2a.
Între 1829 și 1834 a condus administrația militară rusească a Țării Românești. A fost președinte plenipotențiar al divanurilor Moldovei și Țării Românești în timpul administrației militare ruse. A contribuit la reorganizarea administrativă a celor două principate și la întocmirea Regulamentelor organice, care de fapt au fost primele Constituții din istoria celor două principate române. Aceste regulamente organice au fost introduse în Țara Românească în 1831 și în Moldova în 1832. Ca ambasador al Rusiei la Paris în perioada 1856-1862, a sprijinit unirea Principatelor Române.

Când guvernarea rusă s-a terminat, boierii au hotărât să-l onoreze pe Kiseleff prin oferirea de moșii, avere, statui sau chiar naturalizarea lui. El a refuzat, dar a spus că de banii respectivi să fie folosiți la dezvoltarea infrastructurii si a unei plantații de copaci punând bazale Parcului Kiseleff de astăzi. De altfel în timpul scurtei sale guvernări, a fost emis „Regulamentul de înfrumusețare a orașului”. Tot el a hotărât înfiinţarea oraşului Turnu Severin, cu ocazia unei vizite în regiune, în primăvara lui 1833.

Si tot în acea perioada de cinci ani cât a fost la guvernare, s-a întâmplat ca holera sa ajungă la Iasi (1831), motiv pentru care s-a înființat un spital cu 25 de paturi; 20 pentru creștini și 5 pentru evrei si s-au luat masuri de carantinare prin săparea de șanțuri în jurul localităților molipsite si angajarea de străji care sa interzică trecerea. Se angajează căruțe care sa duca morții, ciocli si supraveghetori.

Generalul a dat porunca poporului:

„Noi guvernatorul principatelor Moldo-Valahia, general adjutant Kiseleff poruncim, și la a noastră poruncă, nu suferim crâcneală sau șovăire în aducerea la îndeplinire a tuturor celor citate aici:

1. Povața cea mai mare este curățenia ce trebuie să o păstrăm asupra trupului cât și a gospodăriei noastre. Nu mânca până nu-ți speli mâinile cu oțet; nu te culca până nu-ți cureți trupul cu apă caldă și cu săpun.
2. Nu se mai admite ca cetățeanul să-și facă nevoile ori unde îi va veni; sapă o groapă cât mai adâncă și folosește- te de ea. Nu o lăsa a da pe dinafară; când o vezi că este aproape a se umple, alături de ea fă alta, și cu pământul din aceasta astupă pe cea veche. Nu uitați a turna peste ea și zeamă de var.
3. Nu se mai admite a se arunca zoaiele (lăturile) pe uliță, sau a se scurge pe sub porți în șanțul drumului. Se va face gropi anume pentru zoaie; asemenea fiecare cetățean va curăți atât șanțul din fața casei sale și mătura porțiunea cât îi ține casa.
4. Cuprinsul casei din năuntru va fi fumegat cel puțin odată pe săptămână, cu fum de ardei și la găsire, cu pucioasă; lucrurile din casă în fiecare zi, pernele, vor fi scoase la privirea soarelui;
5. Feriți-vă a mânca bolbotini și poame crude, totul trebuie bine fiert și bine coapte. Beți din când în când câte puțin oțet, plămădit cu usturoi.
6. De simțiți dureri de pântece, nu-i rău a face o turtă cu puțină miere și cu ismă și puneți-o pe burtă.”

Surse: Wikipedia, Historia si Româniatv.

„Ziua Internațională a Non-Violenței”

Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat în unanimitate rezoluția ce declară 2 octombrie drept „Ziua Internațională a Non-Violenței” în onoarea celui care era clasificat al doilea după Albert Einstein pe lista „Personalităților Secolului” la sfârșitul lui 1999.

Mohandas Karamchand Gandhi, cunoscut lumii ca Mahatma nume ce i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore si care în sanscrita înseamnă „suflet mare”, a venit pe lume la 2 octombrie 1869, în vestul Indiei (Porbandar, Gujarat), într-o familie ce aparținea castei negustorilor. În India i se mai spune si Bāpu adică „tata” în dialectul guyaratí.

Din povestea vieții sale, „Povestea experimentelor mele cu adevărul”, aflam ca a fost un copil timid si nu a excelat la scoală. S-a căsătorit însă la vârsta de 13 ani Kasturba, în urma unor aranjamente ale părinţilor săi. După absolvirea Universitatii din Ahmadabad si a University College London, devine avocat si lucrează o perioada scurta în Bombay. În timpul studenției, la Londra, a încercat sa adopte un stil de dandy cumpărând-si costume noi, luând lecții de vioara si de dans, învățând franceza, însă după trei luni a constatat că felul acela de a trai era o pierdere de timp si a hotărât sa se concentreze pe un studiu profund şi pe o viată cât se poate de simpla.

În anul 1893, primeşte un post de consilier juridic al unei firme indiene, în Africa de Sud, ţară în care va petrece următorii 21 de ani timp în care are posibilitatea să cunoască realitatea trăită de mii de imigranți indieni, care erau victime ale segregației rasiale. Astfel el devine o voce din ce în ce mai puternică pentru recunoașterea drepturilor compatrioților săi si începând cu anul 1906, lansează la nivelul maselor conceptul de revoltă bazată pe rezistență pașnică, denumită Satyagraha, o formă de refuz radical al oricărei colaborări cu autoritățile britanice.

În urma acestui protest guvernul sud-african admite adoptarea unor reforme în favoarea muncitorilor indieni, printre măsuri aflându-se anularea unora din legile discriminatorii, recunoașterea drepturilor civile pentru imigranți și recunoaşterea căsătoriilor religioase.

Revenit în India, Mahatma Gandhi, își începe activitatea anticoloniala inițiind prima campanie importanta Satyagraha de nesupunere civilă, care presupunea boicotul mărfurilor englezești și refuzul plății impozitelor, motiv pentru care este arestat si condamnat la câteva luni de închisoare.

În anul 1926, la Conferința de la Londra pe tema problemei indiene, cerând explicit independența țării sale.

Lupta sa a fost continua si de-a lungul timpului este arestat de mai multe ori, însă aceasta a determinat în cele din urmă, retragerea britanică și crearea statului indian independent, la 15 august 1947.

„Viaţa noastră este o lungă şi nesfârşită căutare a Adevărului.”

„Pământul ne oferă cele necesare pentru a satisface nevoile tuturor, nu şi avariţia tuturor.”

„A fost întotdeauna un mister pentru mine cum oamenii se pot simţi onoraţi prin umilirea altor fiinţe umane.”

„Poţi să mă încătuşezi, poţi să mă torturezi, poţi chiar să-mi distrugi acest trup, dar nu-mi vei întemniţa nicicând mintea.”

„Ei nu ne pot lua demnitatea noastră dacă nu le-o dăm noi.”

„Iubirea nu cere nimic, ea oferă. Iubirea suferă, ei nu-i pare niciodată rău de nimic şi nu se răzbună.”

„Dacă urli te aud toţi. Dacă şopteşti te aude doar cine e aproape de tine. Dacă stai în linişte te aude doar cine te iubeşte.”

„Nu este înţelept să fii sigur asupra propriei tale înţelepciuni. Este sănătos să ţi se aducă aminte că şi cel puternic poate slăbi, iar cel înţelept poate greşi.”

„Opoziţia civilă este un drept înnăscut al tuturor cetăţenilor. Când cineva se dezice de acest drept, acesta nu mai poate fi considerat o fiinţă umană.”

„Ascultaţi vocea marii tăceri din noi. Dacă suntem pregătiţi să ascultăm, radioul divin emite fără încetare în noi, dar fără tăcere este imposibil să-l auzim.”

„Un lucru a săpat rădăcini adânci în sufletul meu: credinţa că morala stă la baza tuturor lucrurilor şi că adevărul este substanţa întregii moralităţi. Astfel că adevărul a devenit singurul meu scop. El a devenit din ce în ce mai important pentru mine, iar sensurile pe care i le-am dat au devenit din ce în ce mai largi.”

„Deplina împlinire o ai atunci când ce gândeşti, ce spui şi ce faci sunt într-o perfectă armonie.”

„Rugăciunea nu este o cerere. Ea este dorul unui suflet. E recunoaşterea zilnică a propriei slăbiciuni. Este mai bine să ai o inimă fără cuvinte, decât cuvinte fără inimă.”

„

Mă opun violenţei pentru că şi atunci când pare să facă bine, binele e doar temporar. Răul pe care îl produce e permanent.”

Josephine Baker

Nu am fost contemporana cu ea si nici nu as fi vrut pentru ca viata era destul de dura si complicata în acea epocat, însa în adolescenta am citit o carte despre viata ei care m-a fascinat, asa ca voi aminti astazi de ea…
Josephine Baker născută Freda Josephine McDonald la 3 iunie 1906 în Saint Louis, Missouri a debutat la Paris, cu 90 de ani în urma la Théâtre des Champs-Élysées, în La Revue Négre, cu un dans erotic ce avea sa revoluționeze lumea spectacolului.

Fara inhibiții, intuitiva, feminina, dotata cu o voce inconfundabila, Josephine a fost prima stea a muzicii pop si prima reprezentanta afroamericana care a urcat pe scena si care a devenit apoi vedeta internațională. A crescut în Harlem si de acolo a adus în capitala Frantei charlestonul. Se mișca, dansa, cânta cu un stil straniu, comic si unic întrecând astfel marile vedete ale timpului ca Valaida Snow y Elizabeth Welch. Înregistrează nenumărate discuri si joaca în multe filme devenind o vedeta de necontestat.
A fost invidiata de multi, dar si admirata de personalități ale vremii . Astfel Hemingway o numește “cea mai senzațională femeie pe care am văzut-o vreodată”, Picasso o descrie astfel: “Înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele”. Devine, pentru lumea anglo-saxonă, “Venus de bronz”, “Perla neagră”, Zeiţa creolă”, iar pentru Franţa, care îi acordă cetăţenia în 1937, “La Baker”.
La data de 2 iulie 1917, Josephine Baker va face cunoștință cu cruzimile unui pogrom în St. Louis, unde au fost uciși mai multe sute de afroamericani. Din acest motiv a fost nevoita sa părăsească țara si sa se stabilească în Europa, mai exact în Franta, devenind mai târziu o apriga militanta contra rasismului.
În anii ¨50 revine de multe ori în America si acorda sprijinul sau Miscarii pentru Drepturile Civile participând la demonstratii si boicotând cluburile separatiste. În 1963, participa alături de Martin Luther King Jr. în March on Washington fiind una dintre notabilii vorbitori ai acelei zile.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se înscrie în Crucea Rosie si susține mici spectacole în fata soldaților care luptau în Africa. Devine activă în Rezistența franceză. Participă la acțiuni de spionaj adunând informații de la diverși clienți germani, italieni sau japonezi, care intrau în barurile unde ea ținea spectacole. Mai mult, reușește să se infiltreze în rândurile ocupanților fasciști, fiind invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franța. A fost prima femeie prima americana decorata cu Croix de guerre.
Dupa război, înfiază 12 copii din toată lumea, încercând sa demonstreze cu acest „experiment de fraternitate” cum îl numea, ca persoane de rase diferite pot trai împreuna.
Dupa zeci de ani de respingere de către conaționalii săi si o viata de lupta contra rasismului, în 1973 reuseste sa susțină un spectacol pe scena de la Carnegie Hall in New York, fiind întâmpinata de ovațiile unui public aflat în picioare.

Viata ei a fost plina de încercari, de umilinte, de renuntari însa printr-o lupta apriga si permanenta a demostrat ca orice vis poate fi împlinit…

Valeriu Sterian

Valeriu Octavian Sterian născut pe 21 septembrie 1952, Știubei, jud. Buzău, a fost unul dintre liderii generației care a pus bazele folkului românesc, cea din anii ’70. Remarcându-se deopotrivă ca muzician și poet, Vali Sterian a adus contribuții majore în dezvoltarea genurilor folk și folk-rock în România, dar și în realizarea fuziunii între starea și mesajul exprimate de versuri și linia melodică folk-rock. Iubitor de protest și cu un spirit acid, Sterian a reprezentat un segment artistic practic neîntâlnit în întreg peisajul muzicii românești. Pendulând între ironie și cinism, a criticat constant în cântecele sale lipsa de orientare a omului societății contemporane, nedreptatea, subproducțiile muzicale și de critică ale vremii sau ororile determinate de Războiul Rece.
De-a lungul activității sale a colaborat cu importanți muzicieni români precum Dan Andrei Aldea, Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis, Doru Stănculescu, Mircea Bodolan sau Maria Gheorghiu. A cântat pe aceeași scenă cu nume sonore ca Joan Baez și Cliff Richard și a sprijinit mulți tineri muzicieni de folk, rock sau pop.

„În timpul liceului, atras de limbile străine, Valeriu Sterian începe să corespondeze cu tineri din Anglia și Franța. Aceștia îi trimit albume cu Beatles, ceva greu de digerat în acele vremuri, motiv pentru care tatăl său este chemat să dea declarații la Securitate. În primăvara lui 1971, cu puțin timp înaintea încheierii clasei a XII-a, este exmatriculat pentru două săptămâni din liceu pentru că, în cadrul unui festival-concurs, a cântat piese din repertoriul Beatles. Atunci tatăl său este rechemat la Securitate. Vali s-a închis în camera lui și a strigat: „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”. Acest strigăt de furie și de durere al unui tânăr căruia i se cerea să nu mai fie el însuși va deveni refrenul uneia dintre cele mai cunoscute și importante creații ale sale, „Nopți”. Ulterior, și-a mustrat profesorii că au fost nedrepți cu el.”

„Și-a scris singur majoritatea cântecelor și nu a scris decât despre lucruri care l-au intrigat sau impresionat puternic și tocmai așa pot să afirm cu siguranță că Vali Sterian este cel mai ușor de înțeles ascultându-i muzica. Acolo, printre cuvinte, Vali e cel mai sincer și cu noi și cu el însuși.” Oliver Sterian

„Nu a fost doar talentat, a muncit enorm, a studiat, știa exact ce și cum trebuie făcut, era tipicar, perfecționist, avea target-uri înalte, foarte bine stabilite; a căutat să-şi descătuşeze sentimentele (interiorizate), din dragoste pentru oameni (deși orgolios, nu avea răutăți fundamentale; într-adevăr, sensibilitatea lui a purtat, deseori, masca durității); de fapt, muzica artistului reprezintă istoria vieţii pe care a trăit-o; dintr-un fel de sacrificiu datorat Revoluţiei, a simțit dezamăgire față de politica românească; în versuri pline de înţeles (esență, substanță), simple, niciodată banale, folosindu-și timbrul vocal inconfundabil, reflecție a personalității puternice (psiholog apăsat de împrejurări, de clima aspră a vieții socio-politice, cu o perseverenţă extraordinară), „Ne-a învățat, de-a lungul vieții sale, să fugim într-o poveste” (Cristi Luca, vechiul coleg al lui Valeriu Sterian la „Compania de Sunet”)…

Ultimul apaș…

Goyaałé, scris uneori Goyathlay (Cel care casca în limba Chiricahua), s-a născut într-un trib indian ce locuia pe malul Râului Curcanului într-o epoca când luptele de expansiune teritoriala a Mexicului si SUA erau pe zi ce trece tot mai sângeroase. Viata apașilor era mereu supusa riscurilor fiind tinta atacurilor armatelor de cucerire teritoriala si a triburilor din jur.

La opt ani, Geronimo îsi pierde ambii părinți, pe când un comerciant alb, însoțit de un vânător de scalpări, împușcă 400 de amerindieni în timpul unei petreceri si asta îl determina sa lupte cu toată forța împotriva dușmanilor declarați. La 17 ani deja condusese 4 raiduri reușite si tot atunci se îndrăgostește de Alupe cu care va avea 3 copii. Însa la 6 martie 1851, când Geronimo era la vânătoare, o companie de 400 de soldați mexicani din Sonora, conduși de colonelul José María Carrasco, a atacat așezarea de pe Râul Curcanului si a ucis mai multi indieni, inclusiv pe soția si copii săi. Conform tradiției tribului, el da foc corturilor ramase si se retrage în sălbăticie unde se spune ca a auzit voci ce-i spuneau ca nicio pușca nu-l va putea ucide. Decis sa lupte împotriva armatei mexicane, Geronimo aduna o oaste de 200 de oameni si timp de 10 ani organizează atacuri nemiloase asupra mexicanilor care îngroziți îl invocau pe sfântul Ieronim (în engleză „Geronimo”), de unde si numele indianului.

Lucrurile s-au schimbat însa după 1850 când mexicanii au fost învinși de catre americani si aceștia din urma, împinși de goana după aur au continuat expansiunea în ținutul triburilor indiene.

Prins în 1877 si închis într-o rezervație vreme de 4 ani, Geronimo evadează si adunând un mic grup de apasi, timp de 5 ani hartuiește armata americana care îl considera „ultimul mare apărător al libertăţii şi al cutumelor indiene”. Acțiunile sale îi conferă o aura mistica, rebeliunile şi fuga sa constantă făcând de ruşine autorităţile care păreau neputincioase în fata sa.

Pe 27 martie 1886 s-a predat. Era ultimul din tribul Chiricahua care făcea acest lucru. În următorii ani, el şi grupul său au fost mutaţi în mod repetat, întâi într-o închisoare din Florida, apoi în tabere în Alabama şi Oklahoma, petrecând aproape 20 de ani închişi ca prizonieri de război.

În 1905 si-a publicat o autobiografie si tot în acel an a fost primit într-o audienta la Presedintele Roosevelt încercând în zadar să îl convingă să îi lase oamenii să se întoarcă în Arizona.

În anul 2010 Camera Reprezentanților SUA a adoptat o rezoluție care stipula recunoașterea meritelor liderului indian, recunoscut ca un adevărat strateg al războiului de gherilă, și ca acesta să fie comemorat la 100 de ani de la moartea sa.

Poe…

Într-o zi de ca aceasta, pe 19 ianuarie cu mai bine de doua secole în urma, s-a născut precursorul literaturii moderne de ficțiune, științifico – fantastice si
creatorul primului detectiv din istoria literaturii universale, C. Auguste Dupin, eroul unui ciclu de trei povestiri printre care „Crimele din Rue Morgue” și „Scrisoarea furată”.

A dus o viata halucinanta ca o răzvrătire poate pentru copilăria chinuita, marcata de pierderea părinților de la vârsta de 3 ani.

Plina de frământări si neîmpliniri existenta sa va fi iarăși zguduita de pierderea soției (moare de tuberculoza ca si mama sa), Virginia Clemm cu care s-a căsătorit când aceasta avea 13 ani. Din acest motiv întreaga sa opera literara va fi marcata de o anumita tema, anume moartea unei femei tinere şi frumoasă. Cea mai faimoasa poezie a sa care are drept subiect moartea unei femei tinere este „Corbul”, si este motivul ce m-a determinat sa scriu azi despre Allan Poe, poezie pe care o voi publica în traducerea lui Mihu Dragomir.

Ultimile zile din viata sa tragica rămân un mister. Pleacă din Richmond pe 27 septembrie 1849 spre Philadelphia, însă este găsit pe 3 octombrie în Baltimore artătând ”respingător”, cu părul uleios, fiind extenuat, nespălat, cu privirea pierdută (după descrierea doctorului sau) şi este dus la spitalul Washington College unde moare pe 7 octombrie. Ultimele lui cuvinte au fost “Doamne, ajută-mi bietul suflet”.

Corbul

Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte 
Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător, 
Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate, 
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. 
„E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător.
Doar atât, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată, 
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, 
Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale 
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – 
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase 
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; 
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă: 
„E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor – 
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – 
Nu-i decât un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l 
„Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; 
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, 
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; 
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător, 
Beznă, niciun trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, 
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; 
Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită, 
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” 
Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: „Lenore!” 
Doar ecoul trecător.

Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie, 
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. 
„La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate… 
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor. 
Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!” 
Vânt şi niciun trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, 
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor. 
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, 
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, 
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor, 
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese, 
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. 
Şi-am vorbit: „Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, 
Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor! 
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?” 
Spuse Corbul: „Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte 
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător; 
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume 
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – 
Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor- 
Corb ce-şi spune: „Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, 
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor. 
Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană, 
Până-am spus: „S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – 
Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”. 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, 
M-am gândit: „E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. 
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare 
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – 
Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor, 
Doar cuvântul: „Nevermore””.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă, 
Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor; 
Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, 
Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – 
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – 
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, 
Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător, 
Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala 
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – 
Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor, 
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, 
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; 
„Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri” – 
Eu mi-am spus – „să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore. 
Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, 
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină, 
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, 
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, 
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, 
Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare, 
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – 
Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

„Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul, 
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! 
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! 
Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor! 
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!” 
Spuse Corbul: „Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna, 
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor, 
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, 
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; 
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. 
Niciodată – Nevermore.

Sursa Citatepedia.

https://www.amazon.es/kindle-dbs/hz/signup?tag=libros69-21

Cella Serghi

N-as putea sa las sa treacă aceasta zi de 22 octombrie fără sa amintesc lumii de Cella Serghi, una dintre scriitoarele preferate ale adolescentei mele. „Mirona” a fost una din cărțile care mi-a încălzit sufletul si la care m-am tot gândit de-a lungul timpului, poate pentru ca m-am recunoscut cumva în fata aceea aplecata în nopțile albe la masa de scris, care înfrunta viata cu stoicism si care iubește cu toată forța anilor săi tineri. Despre acest roman, autoarea spunea: „Cu preţul suferinţelor pe care le binecuvântez s-a născut Mirona. I-am transmis durerea şi bucuriile mele, blestemul şi fericirea de a fi scriitor, curajul de a pierde azi pentru a câştiga mâine. Fiindcă atunci când se termină cartea fiecare simte că există un mâine, că azi e doar o repriză într-un meci care va fi câștigat”.
Cella Marcoff, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, a devenit cunoscută ca prozatoare, publicistă şi traducătoare sub pseudonimul Cella Serghi. S-a născut în anul 1907 la Constanţa. Prozatoarea, marcată pe viaţă de oraşul-port al Pontului Euxin, mărturiseşte în memoriile sale: ,,Marea e o prezenţă vie şi o prezenţă de vis. Valurile care se izbeau cu disperare de stânci, nisipul, aur încins, diminețile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul şi, în centru, statuia lui Ovidiu, totul era făcut să incite, să neliniștească, să tulbure, să şlefuiască sufletul unui copil”. Ea, mărturisea într-un interviu ca nu a avut vocația scrisului din copilărie sau adolescenta, chiar daca profesorul de româna din liceu i-a înmânat teza spunând ca e primul 10 din cariera sa. O tânără cu o sensibilitate ieşită din comun, viitoarea scriitoare urmează la Bucureşti Facultatea de Drept, practicând apoi, pentru un timp, avocatura.
Nevoia de a scrie a apărut mai târziu, poate după ce l-a cunoscut pe Camil Petrescu de care avea sa se îndrăgostească nebunește. El a fost cel ce a încurajat-o sa-si pună gândurile pe hârtie spunându-i: „Scrie, nu mai vorbi, vorbește mai puţin şi scrie mai mult”, Poate si de aceea, în romanul sau de debut „Pânza de paianjen” prima pagina îi este dedicata lui: „Lui Camil Pe­tres­cu, pentru că m-a învăţat că scrisul înseamnă muncă, muncă grea, amară, disperată, pentru că m-a învăţat ce în­s­­eamnă conştiinciozitatea în scris, prin exemplul căr­ţilor sale. M-a învăţat să ocolesc ce-i facil, să caut întotdea­una calea cea mai grea. M-a îndemnat zi de zi să scriu cartea asta, să renunţ la tot ce era în afara ei, să fiu disciplinată şi răbdătoare, muncitoare. Îi datorez tot… Fiindcă fără ce m-a învăţat el, însuşirile mele s-ar fi risipit şi această carte n-ar fi existat”.
A fost si rămâne o scriitoare iubita de cititori, în special de către cei tineri, dar nu foarte apreciata de către critici. Romanele sale nu sunt documentare chiar dacă au si capitole în care se vorbește despre specificul timpurilor, ci sunt romane de introspecție, încercări de a explica dramele sufletești individuale.Personajele-eroine poartă în fiinţa lor destine rare, încărcate de mister şi de mesaj, captivante. Sunt femei complexe, curajoase pentru rigorile impuse atunci de societate, rebele, fremătând către sclipire în spirit, chiar dacă uneori cochete şi frivole în exterior. Depinde de receptor sau, cum spunea George Călinescu: „În aşa oglindă, aşa portret”.
Cella Serghi ramâne un reper al adolescentei mele.

Cânta la Stupca o vioara…

Pe 14 octombrie 1835 se năștea la Stupca unul dintre cei mai faimoși compozitori pe vremea sa. Printre cele mai populare lucrări sunt: „Balada pentru vioară si orchestră” op. 29, opereta „Crai nou” pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883). A compus muzica pentru celebrul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național „Hymni i Flamurit”. De asemenea, a scris și melodia fostului imn al României, Trei culori.
„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor…”, îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei „Crai Nou” de la Braşov, ca si cum ar fi stiut ca viata sa se va sfârsi curând.
Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Stupca a dispărut o dată cu el… în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

Ce nu stiai despre John Lennon

Ar fi împlinit azi 76 de ani. S-a născut în timpul războiului, pe 9 octombrie 1940 în Liverpool si a fost muzician, cântăreț, textier și compozitor englez, unul din fondatorii trupei The Beatles. Împreună cu prietenul său Paul McCartney, el a format unul din cele mai  titrate parteneriate compoziționale ale secolului 20. Fire rebela, și având un spirit acerb în muzica sa, în compozițiile sale, în desenele, în filmele și în interviurile sale, a devenind de asemenea controversat din cauza părerilor sale politice. S-a mutat în New York în 1971, unde critica sa asupra războiului din Vietnam l-a determinat pe Richard Nixon la lungi încercări să îl deporteze, în timp ce cântecele sale au fost preluate ca imnuri în mișcarea anti-război. Exista câteva aspecte despre Lennon pe care poate nu toată lumea le cunoaște: – Primul cântec scris de Lennon se numea “Hello Little Girl’, iar primul cântec al lui McCartney s-a numit “I Lost My Little Girl”. – Se pare ca viata sa a stat sub influenta numărului 9. Astfel, Lennon s-a născut la 9 octombrie 1940, fiul lui, Sean, s-a născut la 9 octombrie 1975. A scris cântecele “9 Dream” (de pe al noulea album solo al sau, “Walls and Bridges” care a fost lansat în a noua luna a anului 1974 si a ajuns pana pe locul 9 în topurile din Statele Unite) si, cu Beatles, One After 909 si Revolution 9. Locuia în apartamentul cu numărul 72, de pe strada 72 din New York si a fost ucis in seara zilei de 8 decembrie, când era deja dimineața devreme a zilei de 9 decembrie, in Liverpool-ul natal. – A fost acuzat de plagiat de catre casa de discuri reprezentanta a lui Chuck Berry, pentru “Come Together” care semana cu cântecul lui Berry din 1956, “You Can’t Catch Me”. Cazul a ajuns în instanta. (The Telegraph) – Potrivit The Telegraph, Lennon si-a schimbat al doilea nume, Winston, în Ono, după ce s-a căsătorit cu Yoko Ono, in 1969. – Locul în care se afla cenușa lui John Lennon nu a fost niciodată dat publicității. Se presupune ca ea se afla in posesia lui Yoko Ono, deși exista si speculații potrivit cărora o parte din cenușa ar fi fost împrăștiată în Strawberry Fields Memorial din Central Park, New York. – Atât Yoko Ono, cât si Paul McCartney au cerut public ca numele autorului crimei sa nu mai fie pronunțat, pentru ca astfel i se îndeplinește dorința acestuia din urma de a fi o celebritate. – În 1980, la 30 de ani de la moartea lui John Lennon, Tabloidul The Sun scria ca soția criminalului sau a mărturisit cum acesta din urma i-a povestit despre planurile sale si cum i-a arătat chiar si pistolul cu care l-a ucis ulterior pe Lennon. Ea ar fi putut sa-i salveze viata cunoscutului artist daca ar fi anunțat politia.

Personalitatea zile, Elena Vacarescu

Pe 21 septembrie 1864, se naște la Bucuresti Elena Văcărescu, nepoata a lui Iancu Văcărescu, scriitoare premiata de doua ori de către Academia Franceza pentru activitatea sa literara si pentru trad…

Sursă: Personalitatea zile, Elena Vacarescu