Născut pe 12 septembrie 1882 în satul Cenade din judetul Alba, Ion Agârbiceanu moștenește dragostea de carte de la tatăl sau si darul povestirii precum si dragostea pentru natura de la mama sa. Debutează la vârsta de 18 ani în ziarul Unirea din Blaj, cu schița, În postul pastelui. Începe sa scrie influențat fiind de „stilul nou,fraged de tinerețe, viu si colorat, cu mare putere de a descrie natura si aspectul extern al oamenilor – tocmai ceea ce păstram si eu mai adânc în suflet, în chip inconștient din prima copilărie …” (Mărturisiri), înscriindu-se în curentul literar al semanatorismului.
Studiază teologia la Seminarul teologic al Universitatii din Budapesta si în 1906, este hirotonit si numit preot în satul Bucium – Sasa, aproape de Abrud. Începe sa scrie mai multe nuvele ce descriu viata oamenilor ce trăiesc în acele locuri, majoritatea mineri la minele de aur. În toată viata sa asista si participa, deținând si mai multe funcții politice, la evenimente istorice marcante ca unirea din 1918, cele doua războaie mondiale, apariția partidelor politice pe care le denumește „sectariste” ce lupta pentru „o noua căpătuire”. Toate acestea se reflecta în activitatea sa literara, romanele de referință fiind „Vâltoarea”, „Sectarii”, „Frământări”, volumul „File din cartea naturii” din care fac parte mai multe schițe si povestiri.
Azi, văzând ca se împlinesc 133 de ani de la moartea lui Agârbiceanu, mi-am amintit de Fefeleaga, nuvela pe care am învățat-o în clasele primare si m-am hotărât sa o recitesc.
Inițial este prezentata ca o femeie dârza ce după moartea soțului se lupta cu greutățile vieții si muncește din greu pentru a le asigura traiul zilnic celor cinci copii. În ei îsi pune speranța si chiar dacă munca pe care o face este foarte grea (cară pietre cu calul Bator din zori până seara) nu-i pasa pentru ca are un scop. Cu timpul însa copii mor unul câte unul si cu fiecare moarte Fefeleaga se transforma într-o femeie care se resemnează si îsi accepta soarta fără a mai schița nici un gest. Afirma ca nu mai crede în Dumnezeu de când i-a murit bărbatul dar credea în „fapta si răsplată” căci atunci când „bogătașii” nu o plăteau le spunea:
-„Ce-s eu? Nimic! Da pe mine nu ma blastama, nime nu zice sa ma bata Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastama.”
În plus se tot repeta de-a lungul nuvelei ca nu mergea la biserica pentru ca Duminica era zi de plata si ea trebuia sa stea sa-si ia banii pentru o saptamâna de lucru, ca si cum Fefeleaga ar fi simtit nevoia de a justifica absenta ei de la slujba religioasa. Refuza toate sfaturile si ajutorul celor din jur, conștientă fiind ca nu poate aștepta prea multe de la oameni dar îsi pune toată încrederea în calul sau Bator pentru ca este singurul pe care știe ca se poate baza până la sfârșit si în timp acesta devine singurul sau prieten. La final, o data cu moartea ultimei fete îl vinde pe Bator pentru a-si îngropa copila asa cum se cuvine, ceea ce înseamna ca asa cum a presupus, acesta i-a oferit ajutor până în ultima clipa. Impresionează dimensiunea singurătății ce o înconjoară după ce ultimul copil a fost îngropat si calul a fost vândut.
Tot cautând pe internet nuvela, am dat peste o informație pe care nu o știam si anume ca personajul principal chiar a existat, ca ar exista chiar si un strănepot pe nume Gheorghe Dinu si ca s-a făcut un film inspirat din viata femeii, numit „Nunta de piatra”.
La mine în suflet 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.