Gând…

Uneori ne străduim sa desenam inimi peste inimile celorlalți…Nu întotdeauna ne reuseste; poate nu am făcut marginile corect, poate apare o mica pata, sau poate pur si simplu, una e mai mare si alta mai mica. Dar trebuie sa încercam. Poate ca inima noastră reuseste să acopere răni rămase deschise de prea mult timp.

Uneori rănim cu vorbele si pansam cu faptele…însă faptele noastre sunt cele care vorbesc pentru noi…

Uneori ai de nevoie de ceva: o carte, un film, un vers…care sa te faca sa ai o tresărire pentru ca uneori te simți gol ca un ulcior pe fundul căruia nu mai găsești nicio picătura de apa…

O primăvara trista

Recunosc ca m-am abținut sa scriu ca sa nu-mi expun opiniile ce le pot parea unora (poate majorității) lipsite de sens si sa-mi atrag oprobiul public. Nu am atâta curaj pentru ca nu știu sa fac fata criticilor si judecăților de tot felul. De cele mai multe ori, când se întâmpla asta, ma retrag în interiorul meu ca un melc în colivie. Si chiar daca primul impuls ma îndeamnă sa-mi susțin punctul de vedere în clipa următoare ma întreb cui i-ar folosi opinia mea si ma gândesc ca poate ar încinge spirite si atunci prefer tăcerea. Ce as mai putea spune eu despre acest război inutil (ca toate celelalte) ce nu a fost spus încă. Zilele acestea doar despre asta se vorbește deși ma uit în jur si constat ca oamenii își continua viată liniștiți. Probabil, cu cât ești mai departe de „epicentru” cu atât ești mai puțin conștient de realitate sau poate pur si simplu unii prefera sa ignore amenințările si pericolele.

Despre ce sa scriu? Despre un martie în care șnurul roșu chiar e însângerat? Despre o primăvara care ar trebui sa aducă bucurie si sentimente de înnoire? Da știu, natura tot renaște (încă) soarele tot își face apariția deasupra noastră dar cine mai vede cu adevărat pomii înfloriți, când cerul la orizont este înnegrit si străbătut de avioane de lupta? Sa scriu despre iubire? Cum sa fac asta când ne omorâm între noi? Sa scriu despre toleranta când ne acuzam unii pe alții si nu suntem dispuși sa ne așezam la masa tratativelor si sa găsim o cale de conciliere? Ba mai mult, instigam la lupta, trimitem arme si muniție. Sa scriu despre adevăr când ni se prezinta stiri false si suntem transformați într-un experiment social? Nu am subiecte…De fapt mi-am scris opinia într-un caiet cu gândul ca poate peste ani îl va ajuta pe fiul meu sa cunoască un alt adevăr istoric pentru ca nu pot sa nu ma gândesc iar la cartea lui Orwell în care trecutul a fost sters definitiv din memoria colectiva si înlocuit cu o mare minciuna. Si poate ca într-o zi, când va fi mai multa liniște si concluziile se vor mai sedimenta puțin, le voi împărtăși si cu voi…

Sa ne aducă Dumnezeu pacea daca ne mai poate ierta!

Alte nedumeriri

Lumea aceasta pe care o vad în jurul meu nu încetează sa ma uimească si ma determina sa ma întreb daca nu cumva o fi adevărata una dintre acele teorii ale conspirației care susținea ca vaccinul îți anulează voința si te face mult mai ușor de dominat. A fost un gând ce mi-a trecut prin cap ieri când a trebuit sa ies în oras pentru a rezolva câteva probleme ce nu mai sufereau animare. Mărturisesc ca de când a început pandemia am ieșit tot mai rar din casa; la început pentru ca nu ni s-a permis, apoi pentru a evita locurile aglomerate, apoi din lipsa de timp si nu în ultimul rând pentru ca locuiesc într-un orășel în care nu exista prea multe locuri interesante de vizitat. Dar nu asta am vrut sa spun ci ca din 14 februarie în Spania s-a anulat obligativitatea de a avea masca pe strada însă mare mi-a fost uimirea sa constat ca aproximativ 90% din persoanele întâlnite, o purtau ca si cum ar fi fost un accesoriu la vestimentație. Chiar si unii din cei ce se aflau la volan aveau masca. Am scos telefonul sa verific daca informația despre anularea restricțiilor era reala si apoi i-am tot privit cu nedumerire. Pot spune ca timp de câteva secunde am trait un sentiment de totala libertate, de bucurie lăuntrica ca atunci când primești un dar neașteptat sau câștigi ceva meritat. Pe de alta parte însă, îmi este tot mai greu sa înțeleg timpul si evenimentele pe care le trăim, aceasta adormire naționala, aceasta supușenie oarba. Suntem cu adevărat niște marionete pe care niște păpușari le mișca cum vor ei si chiar nu mai suntem conștienți ca aleșii nostri sunt acolo pentru a ne apara interesele, ca sunt în slujba noastră, si sunt plătiți din banii nostri. Sa fie oare de vina teama care a pus stăpânire pe suflete noastre si nu mai poate fi anihilata?

Tot asa nu pot înțelege (ca simplu cetățean) de ce ar trebui sa apăram noi (nu doar ideologic ci chiar cu prețul vieții daca se va cere) o Ucraina care s-a format cu bucati din teritoriul tarii noastre si care are o atitudine mai mult decât ostila fata de comunitatea româneasca care trăiește acolo. Pe 18 iunie 2018, s-a efectuat o percheziție la sediul Centrului Cultural Român “Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi şi în Librăria “Mihai Eminescu” de catre serviciul de securitate ucrainean cu scopul de a identifica a ridica, harți geografice, literatura, ziare, înscrisuri, stik-uri de memorie, harddiscuri externe, CD-uri optice, care conţin îndemnuri la acţiuni în vederea modificării hotarelor teritoriale sau a frontierelor de stat ale Ucrainei, la violarea ordinii constituţionale a Ucrainei”.

O Ucraina care în 1991 ne-a blocat traficul naval pentru 15 ani, aducând pagube de miliarde de dolari statului român, prin scufundarea navei Rostok si amenajarea canalului Bastroe ca alternativa la canalul Sulina

O Ucraina care de 11 ani se judeca cu statul român la Haga pentru Insula Șerpilor si platoul continental. Iată mai jos pretențiile statului ucrainian si cele ale statului român, precum si decizia tribunalului.

O Ucraina care prin Strategia ei de Securitate Naționala, intrata în vigoare în 2021 se refera la o „cooperare cuprinzătoare” cu cinci state: SUA, Marea Britanie, Canada, Germania si Franta si la parteneriate strategice cu Azerbaijan, Georgia, Lituania, Polonia si Turcia. După cum se vede România, deși stat vecin, nu apare pe niciuna dintre aceste liste.

O Ucraina a cărei președinte doar cu un an în urma acuza România de ocuparea Bucovinei deși proclamarea Ucrainei s-a realizat la 2 februarie 1919, după unirea Bucovinei cu patria mama.

Nu, nu sunt pro Rusia (si ei ne-au furat cât au putut, i-au persecutat pe românii din Transnistria si ne-au făcut destul rău de-a lungul timpului) dar consider doar ca statul român ar trebui sa urmărească interesele proprii pentru ca în timp ce noua ni se impunea ruperea oricăror relații economice cu Rusia, statele europene încheiau afaceri si tratate cu aceasta.

Revin spunând ca referitor la noua situație a Ucrainei, avem obligația morală de a-i ajuta pe refugiații ce vor intra în țara noastră. Avem această obligație față de oricine s-ar afla in această situație indiferent din ce țară provine.

Fiul risipitor…

„O, ce mare bucurie

Sus în ceruri o sa fie,

Atunci când un pacatos,

Se întoarce la Hristos!”

Nu celor credincioși se adresa Iisus în predicile sale, ci mai ales celor pacatosi, celor care aveau nevoie sa găsească o cale catre iubire si iertare. Si de aceasta data, El sta în fata vameșilor si a fariseilor si le vorbește în parabole, în cuvinte simple pentru ca înțelesul acestora sa le pătrundă în suflet si sa le lumineze mintea. Începe cu o pilda ușoara cu care sa se identifice fiecare dintre ei spunând: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută.”

Apoi continua cu femeia care avea zece drahme si pierde una pe care o cauta si găsind-o se bucura cu toate prietenele si vecinele sale si în sfârșit, le spune pilda unui OM care avea doi fii: binele si râul, credința si păcatul, conștiinciozitate si iresponsabilitate, justiție si nedreptate, puritate si păcat. Este despre un tata incredibil de bun si de înțelept care ne da lecții despre cum sa ne educam copii: nu-l cearta pe fiul cel risipitor atunci când acesta își cere partea din avere ca sa plece în lume, conștient fiind ca orice urma de împotrivire ar putea sa duca la pierderea definitiva a fiului ci îl lasa sa descopere singur ca toate plăcerile acestei lumi sunt deșertăciune si ca până la urma, fericirea si liniștea le găsești acolo unde simți adevărata dragoste si unde în orice moment găsești sprijin si ajutor. Deși își dorește nepus sa-l vada iar, nu merge sa-l caute ci îl așteaptă cu răbdare si apoi îi sărbătorește întoarcerea fara sa-i reproșeze nimic pentru ca este un suflet regăsit, salvat caci calea catre casa cu siguranța nu i-a fost ușoara. Drumul de la conștientizarea greșelii si până la recunoașterea vinei si la căința, este fara îndoiala anevoios.

Poate parea ca pe celălalt fiu îl nedreptățește însă acesta s-a bucurat zi de zi de prezenta tatălui si de dragostea si de bunătatea sa. Tot un dar este si acesta chiar daca alcătuit din daruri mai mici nu pare la fel de important.

Toti suntem fii risipitori pentru ca fiecare dintre noi are un moment sau momente în viată când risipește „darurile” primite. Dar nu toti suntem conștienți de greșelile făcute si nu toti găsim calea de întoarcere la Dumnezeu.

Valeriu Penișoara

Cu siguranța nu sunt multi acei care au auzit de acest „trubadur de tara”. Doar nostalgicii, anilor 70-80 sau ai Cenaclului Flacăra (câți or mai fi), poate știu despre cine vorbesc.

Născut la început de toamna în anul 1950, într-un sătuc (Duda- Epureni) din județul considerat cândva printre cele mai sărace din tara, Valeriu Penișoara si-a dedicat viata cântecului, satului românesc si copiilor profesia sa fiind aceea de învățător. A studiat la Liceul Pedagogic „Alexandru Vlahuță” din Bârlad, jud. Vaslui (astăzi Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, Bârlad) – un liceu care a dat multe generații de educatori și învățători.

A fost unul dintre oamenii de bază ai Cenaclului Flacăra, între 1973 şi 1985, fiind cunoscut, mai ales, pentru “Cântec pentru Oltenia”, care a devenit ulterior imnul Universității Craiova. Muzica îi aparține.

Alte melodii cântate cu drag pe scenele tarii sunt: „Cuvântul lui Roată către Divan”, „Povestea eroilor”, „Bătălia de la Vaslui”, „Copii de țărani” sau „Nuntă scurtă”.

A murit la vârsta de 53 de ani, răpus de o boala necruțătoare lăsând în urma o fiica care l-a iubit nespus si un nepoțel de care nu s-a putut bucura suficient.

„Într-un apartament cochet, la etajul II al unui bloc ANL, în centrul Hușului, Valeriu Penișoară mai trăiește încă. Este viu pentru că singura fiică pe care a avut-o, Mădălina, îl simte mereu alături. Are nevoie de el pentru a trăi. I-a fost nu numai tată, ci și prietenul cel mai bun, învățătorul și sfătuitorul ei de taină. Ochii ei albaștri vorbesc despre nemulțumirile pe care le are. Să fie oare dezamăgită că parcă oamenii l-au uitat mult prea repede pe tatăl său? Eu am avut un gust amar în suflet când, aflându-mă în preajma blocurilor ANL, am întrebat doi elevi cam de clasa a VIII-a dacă știu unde locuiește fiica lui Valeriu Penișoară. I-am întrebat intenționat, parcă o parte din mine voia așa, dintr-odată, să îndrepte ceea ce am neglijat cu toții: salvarea de la uitare a lui Valeriu Penișoară. Copiii au răspuns nevinovați că nu știu cine este Valeriu Penișoară. De unde să știe, săracii, dacă nimeni nu le vorbește de el, dacă nicio stradă nu-i poartă numele în acest oraș, dacă nicio fotografie nu stă rătăcită pe vreun petec de zid?
Este luna în care, în anul 2004, toate florile l-au condus pe Valeriu Penișoară pe ultimul drum. Plec deodată spre Huși, cu o mașină de ocazie, în toiul amiezii. Găsesc în sfârșit ușa pe care fiica lui Valeriu Penișoară a lăsat-o deschisă pentru mine. Mai amabilă decât în toate întrevederile pe care le-am avut cu ea, Mădălina îmi dăruiește un zâmbet și asta spune mult. Intru în apartamentul luminos în care locuiește. Aduce bunătăți pe masă, dar nu m-ating de nimic.
Am venit aici cu intenția de a mai șterge un strat din praful care acoperă chipul lui Valeriu Penișoară. A trăit printre noi, ne-a bucurat cu melodiile sale. A fost cel mai popular și cunoscut artist din zonă și cred că a venit timpul să-i scoatem din sertare muzica, să-i popularizăm chipul și viața patriarhală pe care a dus-o la Duda Epureni. În fața mea, într-o ramă metalică ce-mi amintește de sfeșnicele din biserică, mă privește un Valeriu Penișoară cu părul aproape nins, cu o floare în piept.
“Aici tata este la nunta mea”, spune simplu, ca și cum ar respira, Mădălina.

text scris de Mihaela Manu


Madalina crede si simte ca tatal ei apare uneori în viata ei sub forma de fluture.

„În afară de faptul că atunci când merge la mormântul lui Valeriu Penișoară, un fluture apare mereu, indiferent de anotimp, a existat un prim contact al lui Călin cu bunicul său. “Când a împlinit Călin un an, după ce s-a terminat petrecerea și ne-au plecat musafirii, l-am scos pe Călin din premergător și l-am descălțat. În momentul în care i-am scos papucelul din piciorul stâng, din papucel a ieșit un future. Era în ziua de 12 februarie, era iarnă. Era un future mare, de culoare deschisă. Eu am simțit că este un semn de la tata. Doar așa a putut să-i ureze lui Călin «La mulți ani» de ziua lui”, spune Mădălina.

„Nu vom considera cã Valeriu Penisoarã a murit, ci îl vom acuza doar cã s-a retras într-o tãcere supãrãtoare, ingratã, la fel de ingratã ca moartea care l-a chemat la ea atât de devreme”, spunea Andrei Pãunescu la prima editie a festivalului folk ce poartã numele „apostolului din satele române”.

CUM O SA MORI,VALERIU PENISOARA ?
Cum o sa mori , Valeriu Penișoara ,
când tu, uimit de gustul vieții foarte,
cântai cu dragoste elementară,
Si nu știai ca mai exista moarte?
Cum o sa mori deodată, trubadure,
când te făleai, iluminat continuu,
Ca n-a putut orașul sa te fure,
legat pe veci cu pâinea si cu vinul?
Cum o sa mori neputincios, tarane,
si cum sa-ti acceptam din moarte, scuza,
când nesupus batjocurii umane,
Îi proslăveai pe Roata si pe Cuza ?
Cum o sa mori, în plina puritate,
iubite domn învățător de tara,
când tu știai ca moartea nu se poate
si credincioșii n-au de ce sa moara ?
Cum o să mori, nemuritor de Duda,
Amirosind a fluturi și a grâne
Când lui Iisus îi deveniseși ruda,
Apostolul din satele române
Cum o sa mori, când tu, moldovenește,
înduioșai si pietrele de moara,
cum o sa pleci , când vremea ta sosește ?
Răsare grâul, ultima nădejde.
RIDICA-TE ,VALERIU PENISOARA !
Poezie scrisa de Adrian Păunescu pe 11 mai , 2004, la moartea lui Valeriu Penisoara

Individualism

Când mergem la servici îmbrăcam (poate) o uniforma si suntem lucrători sau truditori cum îmi place mie sa spun. Când ieșim cu copii în parc sau îi însoțim la scoală, suntem părinți. Când ascultam cu atenție o persoana si o sprijinim la nevoie, suntem prieteni. Când împărțim cu altcineva toate trăirile noastre, când dăruim iubire, suntem soț/soție. Dar după ce ne dezbrăcam de toate aceste „haine”, după ce încetam sa mai jucam aceste roluri, cine suntem cu adevărat? Ce ne face unici si diferiți de ceilalți. Ne dorim o eticheta?

A fi un individ într-o masa de oameni, presupune o distincție, un statut care sa faca diferențierea de ceilalți. De aceea majoritatea persoanelor merg prin viată în căutarea acestui semn distinctiv dar în funcție de caracteristicile pe care ni le impun societatea superficiala în care trăim, putini sunt cei care găsesc ceea ce cauta – individualitatea adică acel ceva care sa-i scoată din marea masa de oameni si sa-i așeze pe un anumit strat al piramidei sau într-o poziție diferita. De ce aceasta căutare perpetua? Poate pentru ca avem nevoie de ceva care sa ne justifice existenta si consideram ca acest ceva `poate veni doar din eticheta pe care ne-o pun ceilalți. Însă de cele mai multe ne oprim la „distincțiile” materiale: cea mai buna mașina, cea mai mare casa, cele mai multe diplome, cele mai scumpe haine, etc….si lăsăm sufletul în bătaia vântului, iar conștiinței îi dam peste gura ori de câte ori vrea sa ne spună câte ceva. Uitam ca până la urma unicitatea consta în ceea ce am dăruit noi lumii si nu în ceea ce am arătat.

„Lumea sta sa se prăbușească moral, etic si spiritual. Lipiți-va de oamenii bogați spiritual! Ancorati-va în frânghiile puternice ale iubirii si credinței, în valorile neschimbate si adevărate ale vieții!” – Ovidiu Bujor

Gând de duminica…

Suntem o suma de orgolii, de mici răutăți, de momente de invidie, de răbufniri de egoism. Rar sau poate niciodată nu găsim pe cineva care sa ne mângâie sufletul, sa-l tina în palme si sa sufle peste el cu dragoste atunci când ne doare. Sau poate ca noi, în anumite momente avem impresia ca meritam mai mult decât ni se cuvine.
Întotdeauna am spus ca trebuie sa conteze faptele si nu cuvintele însă nu știu de ce, de cele mai multe ori, cuvintele rămân de parca ar fi sculptate-n stânca iar faptele se șterg de parca ar fi desenate pe nisip iar noi cerem recunoștință, dovezi de iubire de la persoane care nu le pot oferi pentru ca asa suntem construiți, asa funcționam: sa dam si sa primim. Da, viata este un troc; întotdeauna așteptam ceva în schimb. Chiar si cu Dumnezeu facem troc: suntem mai buni, mai drepți, mai iertători daca si El ne da tot ceea ce-i cerem si asa cum se întâmpla si-n relațiile cu cei din jur, de foarte multe ori uitam un cuvânt magic: „Mulțumesc!”

„O, iartă-mi, te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
Prin care-Ți cer doar pâine și pază și minuni;
Căci am făcut adesea din Tine robul meu,
Nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta
Îți cer, Îți cer într-una să faci Tu voia mea.
Îți cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiți ce vrei
Ci să-mi slujești în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai.
Gândindu-mă că dacă Îți cânt și Te slăvesc
Am drept să-Ți cer într-una să faci tot ce doresc…

O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
Și-nvață-mă ca altfel să stau în fața Ta:
Nu tot cerându-Ți Ție să fii Tu robul meu,
Ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înțeleg că felul cel bun de-a mă ruga
E să doresc ca-n toate să fie voia Ta.”

Da Doamne bine!!!

Ma uit la știrile despre un posibil război si ma îngrozesc. Nici macar nu exista un motiv real pentru asta: reîmpărțirea sferelor de influenta spun unii, mitul non extinderii NATO care datează de 31 de ani si dorința lui Putin de a reface Rusia țarista având ca leagăn de cultura Kievul spun alții. Cert este ca Ucraina este considerata o poarta catre Europa de catre ruși si e clar ca o vor închisa. Din nou orgoliile unor persoane antrenează o lume întreaga într-o lupta periculoasa si urâta. Oricât am nega Rusia este o veche civilizație care înglobează doua continente, Europa si Asia, si se pare ca nu accepta sa se simtă umilita de întreaga lume Occidentala sau de aroganta arătata de Wendy Sherman la întâlnirea cu vice-ministrul rus de externe Serghei Ryabkov. Si chiar daca rușii neaga posibilitatea de a invada Ucraina, nu se stie ce poate urma. Între acest pericol, încălcarea drepturilor si libertăților noastre, dublarea averilor celor zece miliardari ai lumii în pandemie si sărăcirea marii majorități a populației si scumpirile la gaze si energie plus alte produse, nu e de mirare ca trăim ca în transa, incapabili de a mai reacționa în vreun fel. Prea vin toate relele din toate partile peste noi! Cu cine sa ne mai luptam si ce mai putem schimba? Căutam cu disperare un pic de frumos scotocind internetul, ca nici din casa nu mai avem curajul sa ieșim si ne rugam (sau nu!) ca ceva sa se schimbe în bine într-un viitor cât mai apropiat…

Uneori

Uneori ma simt ca într-o poveste în care arhaicul și noul si un viitor incert se întrepătrund. Vad clișee din trecut și prezentul mi se pare neverosimil. Am momente de irascibilitate, de bucurie, de teamă, de înțelepciune ( spun eu) și am momente când simt ca trec prin cele mai importante lecții ale vieții sau mai bine zis ca pe cele de acum le înțeleg cel mai bine.

Uneori Dumnezeu ne pune în situația în care au fost cei pe care i-am judecat cândva pentru a le înțelege trăirile si pentru a învata ca trebuie sa acceptam reacțiile oamenilor: de multe ori au motivații pe care nu le putem vedea. Ce lupte crunte se dau uneori în sufletul unui om între gândurile sale întunecate, haine si cele luminoase, pline de bunătate! De multe ori descoperim cu uimire ca suntem stăpâniți de tenebre dar nu arătam celorlalți decât ceea ce vrem noi sa vada. Doar un ochi experimentat poate descoperi masca si ceea ce purtam sub ea.

„Întotdeauna când am fost rebel, am căutat un nou drum si asta a fost ceva pozitiv. Însă de fiecare data când am fost arogant si am crezut ca bătrânii nu știu nimic, am încetat sa mai învăț multe lucruri.” – Paulo Coelho

Uneori nici nu suntem conștienți de faptul ca trăim o noua zi. Ne scufundam în rutina si dintr-o data se face noapte. Cu ce am ramas din orele care au trecut? Daca am trai cu intensitate fiecare clipa poate ca timpul ni s-ar parea ca sta pe loc.

Uneori, privesc cu atenție lumea din jur si sunt recunoscătoare ca am supraviețuit.

Au trecut Regii…

Prin Spania, Mos Nicolae, nu stiu de ce, nu calca iar Mos Craciun abia daca îsi face simtita prezenta. În schimb cu multa dragoste si iluzie sun asteptati Regii Magi: Baltazar, Melchir si Gaspar.

Festivalul comemorează Epifanía – din cuvântul grecesc epipháneia, „a arăta” sau „a face vizibil” – se refera la faptul ca Isus a fost prezentat lumii pe 6 ianuarie, anul 1 d.Hr. C., la câteva zile după nașterea sa, conform credinței catolice. Catolicismul a identificat ziua Bobotezei cu sosirea Regilor, ceea ce explică de ce tradiția este stabilită în țările catolice din Europa și America Latină, și mai ales în Spania.

Ca și alte tradiții creștine, cum ar fi Crăciunul, legenda Magilor are origini parțial păgâne. Epifanía a fost introdusă în Imperiul Bizantin în secolul al IV-lea, când creștinii au adaptat sărbătorile păgâne care sărbătoreau sfârșitul iernii. Pe 6 ianuarie, grecii din Alexandria se închinau zeului Aion, iar vechii egipteni comemorau sarcina lui Isis ca mama lui Horus. Cele două tradiții sărbătoreau nașterea Soarelui după cea mai lungă noapte a anului și-i aduceau ofrande. Creștinii au înlocuit cultul zeului solar cu cel al lui Iisus Hristos, pe care l-au numit „lumina lumii”.

Adorația regilor apare cu greu în Biblie. Evanghelia după Matei vorbește despre sosirea „magilor care au venit din Răsărit” pentru a se închina nou-născutului și a-i oferi aur ca simbol al regalității sale, tămâie pentru caracterul său divin și smirnă pentru omul muritor. Textul folosește cuvântul grecesc magòi pentru a se referi la magi, făcând aluzie la preoții înțelepți ai profetului persan Zarathustra. Dar termenul era folosit si pentru vrăjitori, șarlatani, așa că, pentru a evita această conotație negativă, creștinii i-au identificat pe Magi cu regii din psalmul biblic care profețește vizita regilor îndepărtați pentru a se închina lui Mesia.

Cu toate acestea, Evanghelia după Matei nu clarifică numele, originea sau numărul magilor. Legenda a fost construită datorită evangheliilor apocrife din secolul al II-lea, care descriu hainele în stil persan și culoarea închisă a pielii regilor. Numărul lor a fost stabilit la trei datorită celor trei daruri pe care le-au adus, deși cifra ascunde și simboluri creștine. Principala dogmă catolică este cea a Treimii, prin care Dumnezeu este o ființă unică cu trei reprezentări: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Trei sunt și liniile lui Noe, care populează cele trei regiuni cunoscute atunci: Asia, Europa și Africa, reprezentate de Magi. Numărul trei ar putea simboliza și calitățile lui Isus ca rege, zeu și om, sau cele trei vârste ale omului: tinerețea, maturitatea și bătrânețea.

Amestecul de tradiții a dat naștere la diferite nume, vârste, origine, aspect fizic și număr de magicieni. Trăsăturile lor s-au consolidat însă din Evul Mediu prin artă. De exemplu, în mozaicul bizantin al Sfântului Apolinar cel Nou de la Ravenna (Italia), din secolul al VI-lea, ei apar cu haine orientale și numele lor actuale: Melchior, Gaspar și Baltasar.

Sursa: Wikipedia

Pictorul italian renascentist Andrea Mantegna a fost primul care a pictat un rege negru în tripticul Uffizi din 1460, ca parte a efortului Vaticanului de a răspândi creștinismul în Africa.”

traducere din https://elordenmundial.com/por-que-los-reyes-magos-llegan-el-6-de-enero/

Obiceiul spaniol de a da cadouri pe 6 ianuarie a apărut în secolul al XVI-lea, când Biserica a interzis dăruirea de jucării în ziua de Crăciun din cauza originii păgâne a acestei tradiții. În ziua de 5 ianuarie, copii scriu scrisori pentru Regii Magi pe care le pun lângă ghetuțele pline de dulciuri sau fructe pentru cămila, elefantul si calul care-i aduc pe cei trei regi, apoi plini de iluzii si neliniști încep sa aștepte până îi cuprinde somnul. În dimineața zilei de 6 ianuarie, când năzdravanii se trezesc, fug repede la ghetuțe unde în loc de bomboanele puse de ei găsesc darurile cerute. În așteptarea Magilor se mănâncă „roscón de reyes”, pâine dulce în forma de coroana, umpluta cu frisca sau crema de ciocolata si decorata cu fructe caramelizate ce reprezintă bijuteriile de pe hainele si tiarele regilor.

Tot în seara zilei de 5 ianuarie în aproape toate localitățile Spaniei se organizează plimbarea celor trei regi, însoțiți de care alegorice din care ajutoarele lor (diferite personaje de poveste) arunca bomboane copiilor, trupe de dans, personaje din desene animate iubite de copii, dragoni, etc. Întregul alai, parcurge mai multe strazi ale orașului până ajunge acolo unde este reprezentata nașterea lui Iisus (de regula în fata primăriei) unde regii lasa darurile pentru prunc : aur, smirna si tămâie, bineînțeles simbolic. Prima defilare de acest fel este documentata în 1866 când s-a organizat „la cabalgata de Alcoy„.

Arhiva personala
Arhiva personala
Arhiva personala
Arhiva personala
Arhiva personala