Lecții

Uneori amintirile năpădesc sufletele noastre. Primele iubiri, tumultul sentimentelor din adolescenta, încăpățânarea, tendința de a susține ca tu le știi pe toate deși ești încă tânăr si neexperimentat…Îmi privesc fiul. E la vârsta căutărilor, a incertitudinilor, a cunoașterii de sine. Începe definirea lui ca persoana si ma sperie uneori reacțiile pe care le are. Înțeleg ca din dorința de a se simți liber deja se crede capabil sa ia propriile decizii si uneori nu știu cum sa-l las dar sa-l si țin în același timp, cum sa-i pun limite fara a-i știrbi însă din încredere.

Îmi amintesc, cu ani în urma, când mama încă exista, un sfârșit de iulie si cuibul de berze din curtea vecinei în care locuiau un el o ea si doi pui. Mama îi tot urmarea pentru ca o lăsaseră puterile si cum nu mai reușea sa repare, sa curețe, sa adune, sa lumineze curtea, casa, gradina, adesea, se așeza pe un scăunel si povestea cu pasările din jur. Lor le spunea toate regretele pe care le acumulase de-a lungul timpului sau toate speranțele legate de noi fetele ei sau de nepoți sau de lumea aceasta pe care si-o dorea mai buna, mai plina de frumos. Într-o zi, într-un moment de relaxare mi-a arătat cuibul din curtea vecinei si mi-a spus ca îi place sa se uite cum părinții aduc mâncare si apa puilor. Am început si eu sa privesc în fiecare zi viețuitoarele care-si duceau traiul în stilul lor. După un timp, puii au crescut fiind deja mărișori si berzele încercau sa-i învețe sa zboare. Unul dintre pui care era probabil mai curajos a reușit sa dea de câteva ori din aripi dar s-a întors imediat în locul în care se simțea în siguranța. Berzele tot dădeau roata în jurul cuibului si clămpăneau din plisc certându-i sau poate încurajându-i pe limba lor. Puii se ridicau, își desfăceau aripile, își priveau părinții dar nu îndrăzneau sa sara în necunoscut. Azi asa, mâine asa până într-o zi când berzele nu au mai apărut. Nu le-au mai adus nici apa nici mâncare. Mama alarmata a început sa spună ca-s păsări nesimțite, egoiste si rele, pentru ca si-au abandonat puii si ca aceștia vor muri de foame însă eu le vedeam cum se învârteau în jurul cuibului apoi se așezau pe un alt stâlp si începeau sa-si strige odraslele. Au trecut asa vreo trei zile. Mama deja suferea cu gândul la chinul bieților pui ce tot ridicau gâtul si așteptau sa apara de undeva mâncarea pe care erau obișnuiți sa o primească fara niciun efort. Văzând însă ca timpul trece si ca nu mai primesc nimic, au înțeles ca nu au alta opțiune decât sa se înarmeze de curaj si sa-si ia zborul. Ceea ce au si făcut. Întâi câteva rotocoale în jurul „casei părintești”, apoi până la primul stâlp unde îi așteptau mama apoi până la altul mai îndepărtat unde-i așteptau tata. Cu fiecare zi zborul lor era mai lung, si mai aventuros. Deja nu mai știam pe unde poposeau însă cred ca învățau sa-si procure singuri hrana necesara.

Văzând finalul fericit, mama a răsuflat usurata si mulțumita ca berzele, atât cele mari cât si cele mai mici, erau pregătite de lunga călătorie pe care o planificau deja. Cred ca în acea vara am primit o lecție importanta despre cum îți poti educa copii si în același timp m-am gândit ca acele păsări trăiesc într-un an cât noi într-o viată: se unesc cu perechea potrivita, construiesc o casa, procreează, își educa puii, pornesc într-o lunga călătorie, se odihnesc, apoi revin la același cuib pentru a o lua de la capăt. Tot în acea vara am înțeles ca atunci când nu mai ai alternative este nevoie de masuri radicale pentru a obține cel mai bun rezultat.

Avem multe de învățat de la natura. Trebuie doar sa ne facem timp sa o observam cu atenție.