Pinul si stejarul

Era odată un munte înalt, atât de înalt încât nu i se vede vârful; întâi pentru ca privirea nu putea ajunge atât de sus, apoi pentru ca vârful era mereu acoperit de nori. Doar vântul putea sa ajungă la acea înălțime. Pe versanții muntelui, tot mai sus existau de asemenea pietre strâns lipite una de alta din cauza frigului si printre ele, își aveau rădăcinile doi copaci. Aceștia erau foarte curajoși deoarece erau singurii care locuiau la asemenea înălțime, într-un loc acoperit mereu de nori, si-n care razele soarelui abia ajungeau. Cei doi copaci stăteau unul lângă altul si amândoi erau înalți; atât de înalți ca nici macar cu imaginația nu le puteai vedea coroana.

Unul dintre ei era un stejar, foarte elegant, dur, serios si tare mândru. Se credea cel mai puternic și mai frumos copac din întreaga lume. Lângă el, celălalt copac era un pin, de asemenea foarte elegant, dar nu la fel ca stejarul si nu la fel de puternic. Era mai moale, mai fragil, mai umil. Doar vârfurile ramurilor erau la aceeași înălțime. Oricum, stejarul se considera cel mai puternic dintre ei doi.

Într-o zi de decembrie, (aceasta era cea mai rece lună), a început sa sufle si sa sufle, un vânt sudic si ambii copaci au simțit că acest vânt nu era același ca în fiecare zi; era mai cald decât vânturile sudice dar si mult mai puternic. Atunci stejarul si-a spus lui însuși:

„Cu forța, cu puterea mea nu există vânt care să mă sperie”.

Pinul, care era mai modest și-a spus:

„Vântul acesta este periculos, nu se calmează ci mai degrabă crește în intensitate. Nu îmi place asta”.

Si vântul a început sa sufle din ce în ce mai tare. Atât de tare încât unele pietre s-au mutat de la locul lor și altele chiar s-au scufundat în pământ. Norii se mișcau cu o asemenea rapiditate încât se vedeau doar pentru o clipa si apoi dispăreau. Apoi vântul a devenit și mai puternic. Stejarul nu se temea. Era puternic, dur și se credea capabil sa înfrunte orice intemperie. Pinul care era mai moale a început să se îndoaie și să se îndoaie și chiar existau momente în care vârful sau atingea pământul, iar din cauza asta simțea o durere mare, dar nu se rupea. Stejarul însă, era atât de rigid si de încrezător în forțele proprii încât nu se lasa îndoit si din aceasta cauza a început să crape și să-și piardă ramurile.

Pinul l-a observat și a spus:

„Lasă-te aplecat, ca să nu te rupi!”

Dar mândrul Stejar, i-a răspuns:

„Nu. Sunt puternic și nu mă voi apleca, voi suporta. Vei vedea”.

Pinul nu si-a rupt nicio ramură, dar stejarul a început să le piardă pe ale sale și chiar a pierdut o parte din trunchi. Atunci Pinul i-a spus:

„Prietene, dacă nu te apleci, te vei prăbuși. Nu te împotrivi!”

Și Stejarul a răspuns:

„Nu voi permite corpului meu, frumos și elegant, să se îndoaie”.

Vântul sufla mai tare. Atât de tare, încât cuvintele nu se mai auzeau; se auzea doar șuierul puternic care-ti tiuia în urechi. În acel moment, Stejarul a început să se rupă în două. Pinul, văzând acea situație, a decis să se aplece la maxim și astfel, când s-a apropiat, a reușit să susțină greutatea Stejarului și sa împiedice ca acesta să se rupă. Astfel, Stejarul cel mândru a putut tolera imensa furie a vântului.

Încetul cu încetul, după mai multe zile, totul s-a liniștit. Pinul simțea o mare oboseală, nu numai datorita luptei cu forța vântului , ci și datorita greutăți enorme a Stejarului, care si-a sprijinit trunchiul pe el. Când furtuna a încetat, Stejarul a reușit să se îndrepte dar Pinul a ramas încovoiat cu ramurile atingând pământul. Stejarul își pierduse si el o parte din trunchi, multe frunze și ramuri, dar era încă în picioare și când a văzut pinul îndoit a spus:

„Ce bun prieten ești tu! Te-ai sacrificat pentru mine, cel care mereu te-am disprețuit pentru slăbiciunea ta dar tu mi-ai arătat ca tocmai slăbiciunea este cea care ne dă cea mai mare forță în unele momente din viață și că trebuie să fii flexibil ca sa poti suporta cele mai puternice furtuni. M-ai învățat că puterea sta în prietenie și toleranță. Mulțumesc, drag prieten! În realitate, dintre noi doi, tu ești cel mai puternic si cel mai frumos, chiar asa încovoiat.”

Și așa, după acea groază sperietură, cei doi copaci au ramas prieteni pe vecie ținându-si unii altuia companie și luptând cu toate forțele dezlănțuite ale naturii.

Autor necunoscut (în ciuda căutării)

Traducere (cu permisiunea acestuia) de pe blogul https://elambigudelyoga.wordpress.com/

4 gânduri despre „Pinul si stejarul”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.